Fiecare cu gândul lui

Cu susul în jos

2010-01-02T19:47:00.007+02:00

Publicitatea stradală capătă de multe ori aspecte hilare nu numai din perspectiva conţinutului anunţului, ci, poate, de cele mai multe ori, de modul în care acesta este scos în evidenţă.

De prea multă tobă şi caldaboşi, ofertele sunt atât de evidente, încât trebuie să-ţi suceşti un pic gâtul ca să pricepi cât de nepricepuţi au fost cei care au montat impunătoarele panouri cu reclame. Nu că de la 1 ianuarie totul ar fi cu susul în jos, dar se prea poate ca în intenţia lor, meşterii să fi vrut în mod tendenţios să iasă cu ceva în evidenţă.

Cele două panouri se găsesc pe aceeaşi stradă, cam la vreo 500m distanţă unul de altul, de aceea înclin să cred că nu vorbesc de o greşeală de montaj, ci de intenţie în cel mai pur sens al cuvântului. Dar ce mai contează...
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Fără ziare

2009-12-31T11:31:00.002+02:00

Conturul mai puţin tipic al unui cetăţean ce şade liniştit pe o bancă înconjurată de nămeţii bulevardului, în timp ce savurează lectura unui ziar, tinde să devină de-a dreptul poveste, sau, mult mai plauzibil, scenariul unui film de epocă. Acum douăzeci de ani, se stătea la coadă pentru un ziar, sau mai bine spus la ziare, în care orice autor de articol, descătuşat de cenzura comunistă, scria pe bandă rulantă foiletoanele chinurilor profesionale îndurate sub seceră şi ciocan.
Cititori mai sunt şi astăzi, mai mult de reclame şi anunţuri de mică publicitate, decât de conţinut propriu-zis, dar imaginea personajului de pe banca publică, cu ziarul în faţa sa, concentrat pe text, rămâne una de excepţie şi nimic nu o poate înlocui, indeferent cât de mult ţinem la internet.
Presa scrisă trece printr-un lung şi grav ciclu de transformări, şi când vorbesc de cea locală nu-mi rămâne decât să constat că lipsa profesionalismului, cumulată cu deficitul economic a dus la dispariţia sa, aproape totală.
Şi ce este dureros? Păi când nu există presă, nu există nici opoziţie, iar fără opoziţie, nu avem decât dictatură.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

După 20 de ani?

2009-12-28T22:45:00.006+02:00

De fiecare dată am afirmat că mai importantă este vremea din noi şi nu cea de afară. Dar chiar aşa să fie? Astăzi, spre exemplu, lapoviţa transformată în zăpadă, ca mai apoi să devină ploaie în toată regula, a încenuşit mai mult decât se putea crede peisajul urbei dintre sărbători. Mormanele de zăpadă murdară aminteau de gheţurile antarctice, iar oamenii, zgribuliţi de frig şi griji, ca nişte pinguini buimaci, mişunau cu mâinile adânc pătrunse în buzunarele goale, mult prea goale pentru cei douăzeci de ani de aşteptare post-decembristă. Poate că sufletele exilate în exotica putere de cumpărare, nu le-a permis nici anul acesta, an electoral de altfel, să simtă aşa cum se cuvine apropiata trecere dintre ani.
Mai erau inşi – cel puţin prin dreptul pieţei – care gândeau cu voce tare, că nimic nu mai este ca înainte. Oare? Şi poc petarda aruncată la picioarele unei bătrâne ce se echilibra pe gheaţa de sub stratul subţire de apă, cu două sacoşe pline cu mărunţişuri. Petarda, simbolul zbenguielii artizanele a prafului de puşcă este la mare căutare în această perioadă a anului, iar comercianţii nu ezită să se afişeze, uitând de frica de cuvinte, de frica de lege sau de orice altă formă de frică.
Să mergi pe stradă şi să arăţi cu degetul a schimbare. Ce fel de schimbare? Cui îi mai trebuie schimbare? Şi în înghesuiala de pe străzile principale, câţiva poliţişti, care după uniforme păreau de la Circulaţie, încurcau fără menajamente convoaiele de autoturisme, fabulând un fel de prioritate înspre-către, cu fluierături şi balet din mâini.
Şi care să fie golul din lumină? De unde să apară soarele dacă nimeni nu are nevoie de el? Printre strigăte şi claxoane, pocnituri şi tuse, oamenii, cetăţenii-pinguini, cu grijile lor, defilează fără încetare pe adiacentele existenţei, lipsiţi de zâmbete, de formalităţi, de verticalitate, mereu cu fruntea în asfaltul cenuşiului, sub cenuşiul cerului, la umbra roşie a unei benner cu Geoană ca un zmeu de vinilin, înfruntând cu chipul său trucat la calculator, vremea şi vremurile Brăilei de la sfârşit de 2009, acum la 20 de ani de la... alt praf de puşcă.

Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Pregătirea elevilor în particular, aproape interzisă prin lege

2009-09-23T09:01:00.000+03:00

Pe lângă diversele şi mult discutatele propuneri ale comisiei prezidenţiale se numără recent şi iniţiativa prin care se doreşte interzicerea prin lege a pregătii în particular a elevilor. Nu că această comisie nu ar avea ce lucra, nu că problemele ţării ar fi mai puţin importante, dar Traian Băsescu ţine morţiş să-şi anuleze o bună parte din electorat şi - de ce să n-o spun? - să agite din nou spiritele între cadrele didactice, pe de o parte, apoi între această categorie şi elevi. Motivul? Se creează discrepanţe într-un colectiv de elevi dacă unii se pregătesc suplimentar şi alţii nu. E la mintea cocoşului, tovarăşe preşedinte de republică, faptul că discrepanţele există şi sunt cât se poate de evidente dincolo de modul de asimilare a cunoştinţelor. Diferenţele apar şi se evidenţiază pe parcursul unui an şcolar, ca o consecinţă directă a altor factori care, de multe ori, nici nu au legătură cu modul de instruire. Mai puneţi la socoteală şi necesitatea profesorului de a avea un trai decent şi atunci o să înţelegeţi de ce pregătirea elevilor în particular a devenit un obişnuit mod de a completa bugetul personal. Dacă insistaţi pe faptul că elevii nu trebuie trataţi diferit, de ce nu extindeţi această teorie şi la salariaţi, la nivelul întregii categorii de bugetari - să zicem - oferindu-le acea retribuţie menită să le îndreptăţească şi motiveze activitatea profesională? Mai… meditaţi, domnu’ preşedinte…
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Vanitatea rusească

2009-09-10T09:57:00.004+03:00

Nu este prima dată când Rusia, de la plecarea de pe scena politică a preşedintelui Elţân, excesul de derapaj economico-militar ţine să scoată în evidenţă că această ţară încă se mai crede buriul pământului vizavi de deciziile mondiale. Dacă clasica luptă cu vechiul duşman capitalist, America cea plină de democraţie s-a transformat în mod vizibil într-o prietenie cu noroc pe la glezne pe sub mesele întrevederilor bilaterale şi internaţionale din ultima perioadă – a nu se uita Summit-ul NATO de la Bucureşti, din 2008, când România a pledat pentru admiterea în rândurile organizaţiei militare a Ucrainei şi Georgiei, şi unde Putin l-a convins pe Bush că nu se poate – acum, noul preşedinte Medvedev crede că este important să dea dovadă de un patriotism exagerat, doar pentru a contracara intenţiile tot mai evidente ale Georgiei, de independenţă totală faţă de Moscova.

Dar boala cea mai mare nu este acest mic stat în comparaţie cu marea Rusie, ci pe China, care reprezintă o reală ameninţare şi unde în viziunea a tot mai mulţi analişti politici tinde să devină – dacă nu a devenit deja – forţa economică şi militară mondială. Ce să mai spun de India, ce deţine în mod oficial arma atomică, de pe când se afla în conflict militar cu Pakistanul vecin pe teritoriul Kashmir, dar are de curând şi un submarin cu propulsie nucleară, pe care o să-l vânture prin apele şi aşa aglomerate ale oceanelor.
Duma de Stat, această Cameră mult prea inferioară a Parlamentului rus a aprobat pe 9 septembrie proiectul de lege cu privire la intervenţia militară în apărarea cetăţenilor ruşi aflaţi pe teritoriul altor state. Că este un deget către Georgia, am mai spus-o, dar de ce acum, cum două zile înainte de comemorarea breşei apărării Americii din 11 septembrie 2001, sau ce anume ar trebui să înţeleagă noua conducere de la Chişinău faţă de situaţia din Transnistria. Şi ca toată această mascaradă politico-militară expansionistă să fie sub auspicii internaţionale, în folosul unui bine comun, nave militare ruseşti se învârt de-a lungul coastelor Africii de Est pentru combaterea pirateriei, acolo unde, deja NATO are efective dislocate de ceva vreme.

Că acţiunea Kremlinului este una evidentă se poate subînţelege rapid, numai că întrebarea la care nu pot da acum răspunsul, sună cam aşa: ce alte state puternice militar, politic şi economic, vor urma exemplul Rusiei?
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Nici e-jobs nu e mai breaz

2009-09-04T17:40:00.004+03:00

Când am afirmat că nimic nu se compară cu ţara noastră, nu aveam cum să bănuiesc, vizavi de gradul de educaţie a populaţiei, posibilitatea unor studii superioare într-o meserie care nu are cum să solicite o pregătire teoretică atât de vastă. Dar cum SRL-urile cu profil educativ pot fabrica orice, dar absolut orice, nu este de mirare că mai sunt unii angajatori care solicită diplome de acest gen. Am impresia că firma cu pricina are drept clienţi numai oameni unul şi unul, probabil politicieni dâmboviţeni ce nu suportă a fi toaletaţi decât dacă li se face conversaţie pe teme filosofice.
Un alt detaliu se referă la vasta experienţă. Aici este foarte necesar ca respectivul candidat să aibă un stufos portofoliu de clienţi, eventual cu poze, cum a tuns el ciucurii covoarelor de la Camera Deputaţilor, gardul viu din faţa Senatului, sau manichiura statuii lui George Enescu din faţa Operei.
De remarcat faptul că în toată această poveste, nu există discriminare, paragraful cu nu contează sexul denotă o maturitate a exprimării, demnă de invidiat. Oare?
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Unul dintre cele mai bune locuri de muncă din lume, acum pe BestJobs

2009-08-23T09:29:00.018+03:00

Ieri am avut ocazia să văd cea mai bună ofertă de locuri de muncă pe care o poate primi un brăilean. Mai jos aveţi cele două imagini, pe care vă rog să le deschideţi pe tot ecranul, în ordinea aceasta:

Iată şi amănuntele.

Pentru fanii lui I. C. Frimu menţionez că postul este full-time, fără mandat de 4 ani, şi ce este mai important, deja la ora citirii mesajului erau înscrişi în cursă 14 candidaţi, după toate probabilităţile, senatorii şi deputaţii de Brăila, plus simpatizanţii.
Nebunie curată, domnule! România, cel mai autentic SRL posibil!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

"Caroful alb" de la Kaufland

2009-08-18T12:01:00.003+03:00

Aşa cum probabil v-aţi dat seama şi din imaginea de mai sus, la Kaufland Brăila, de dragul promoţiilor, descoperim felurite rădăcinoase, bulbi, fructe etc. şi derivate din acestea. Caroful, că despre el este vorba, pare să se identifice cu un nou sortiment de ulei, numai bun de prăjit plase, sau, de ce nu, pentru salate plase. Cum e să prăjeşti o plasă, sau ce gust poate avea? Dar la câte plase iau românii zilnic, de ce să nu se treacă în meniul oficial şi salata. Caroful alb – se pare – este un produs destinat cu precădere plaselor de 2,5 kg şi, ca orice produs occidental care se respectă vine (bucată cu bucată) în vagonul de marfă clasa I, din Franţa şi Italia.
Aştept cu maximă nerăbdare apariţia pe piaţa marketului provincial, a noi produse culinare, fie ele şi uleioase la gramatica limbii române, nu de alta, dar în cazul de faţă, biata barabulă nu prea a prins la public, motiv pentru care plasele – evident de 2,5 kg – zăcând la ofertă sub ditamai panoul verde, aşteptând – probabil – ca acesta din urmă sa se coacă şi să fie numai bun de-o prăjeală sau de-o salată.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Ocoliţi zona!

2009-08-12T08:42:00.008+03:00

Imaginea de mai sus reprezintă o captură absolut întâmplătoare pe care am realizat-o acum câteva zile în timp ce circulam – ca pietonul – pe trotuarul larg ce flanchează Calea Călăraşilor, acest Broadway de Brăila, animat până la refuz la ora când mă număram şi eu printre mulţime.
Se vede de la o poştă că nu numai blocurile au necazuri, dat fiind faptul că e mult mai uşor să spui că sunt probleme decât să le găseşti o rezolvare (administrativă), dar chiar şi gramatica tinde oblica pantei, derapând flagrant şi sigur. Şi când limba română o apucă la vale, cu siguranţă se produc accidente lingvistice dintre cele mai tragi-comice.
Posibil ca o astfel de inscripţie să-ţi dăuneze – Doamne fereşte – fatal, pentru că drumeţul, cel cu ochiul atent la tot şi la toate, tocmai când să zăbovească în faţa panoului, concentrat la text, să aibă parte de… moloz şi ţigle.

Ce nu înţeleg este chestia aia cu ocoliţi zona. Adică pe unde, dom’le, pe altă stradă, sau prin alt oraş? Nu de alta, dar ultima variantă e mai plauzibilă, pentru că de abuzivul interzis, cu siguranţă o să mai am ce povesti.
Totuşi, ca o curiozitate: cu ce o fi lipită plăcuţa?
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

O baltă de prezentare cu pretenţii de parc

2009-07-28T10:13:00.004+03:00

Pe curând vâsleam la deal cu lotca brauser-ului pe şenalul îngust 1,79 Mbps, când, mă lovesc de buturuga submersă a bmb.ro. Din start fluviul Google mi-a refuzat accesul pe motiv că respectivul site îmi poate dăuna grav componentelor şi softului. Dar ce este cu acest bmb.ro. Nimic ieşit din comun, doar site-ul sugrumat al Parcului Balta Mică a Brăilei, pe care, repet, cu totul şi cu totul întâmplător am vrut să-l vizitez. De ce? Pentru că până în prezent este singura posibilitate oficială de a face o vizită în mirificul areal al Deltei în miniatură.
Nu am cunoştinţă de vreo agenţie de turism din municipiu ori din ţară sau străinătate, care să organizeze circuite de scurtă, medie sau lungă durată, de vreo formă de cazare cât de cât decentă sau alte forme de promovare turistică la nivelul statutului de Parc Naţional.
Dar poate cine ştie ce se ascunde sub bmb.ro.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Publicitate extraterestră sau obrăznicie?

2009-07-21T10:17:00.004+03:00

E minunată lumea de astăzi nu numai prin progresul tehnic ce te îndeamnă să-ţi împingi limitele dincolo de banal, dar şi din perspectiva faptului, că de multe ori ideile sunt cele care impun tehnologia. Cum publicitatea reprezintă un război cu noi înşine, comercialul tinzând să uniformizeze şi să globalizeze gusturile şi preferinţele consumatorilor, dezvoltarea acestei pe bune numite industrii este aproape de necontrolat. S-a ajuns într-atât încât nu mai există intimitate din cauza reclamelor, care, cel puţin în spaţiul urban, au degradat peisajul.
Mintea unora şi mă refer aici la mai marii capitalişti, a atins – şi o spun cu toată puterea expresiei – culmea culmilor: reclame pe Lună. Da, există suficientă tehnologie că până şi legislaţia s-a adaptat şi, astfel s-a ajuns la caroierea suprafeţei vizibile a satelitului natural al Terrei în 44 de sectoare, iar prin proiecţie – nu se spune de unde – logo-uri şi simboluri comerciale să fie expuse, vizibile – cum altfel – de pe Pământ. Interesant rău de tot. Cât romantism şi ce inspiraţie poetică să ai. Şi ca spaţiul media extraterestru să fie complet îmi închipui ce zarvă o să fie pe liderii politici când intră în campanie electorală, dar mai ales ce bucurie, când, în serile cu lună plină să se poată lăuda că de ei s-a auzit (văzut) chiar şi printre craterele selenare. Este clar că am ajuns într-o fază în care cretinismul este poate la fel de periculos ca şi terorismul, trecându-se peste orice formă de paradox, decenţă ambientală şi respect pentru puţinul natural rămas la dispoziţie.
Ce formă meschină de sărbătorire a 40 de ani de la reuşita misiunii Apollo 11, cea prin care omul a păşit pentru prima dată pe Lună.
Ce le-or mai trece prin cap să facă pe cealaltă parte a Lunii?
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Metafizică (II)

2009-07-02T21:38:00.001+03:00

A fi mic însemnă că eşti un punct la mijlocul unei linii a cărei capete nu se pot vedea niciodată.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Filosofi sau tinichigii?

2009-06-23T10:10:00.005+03:00

În şedinţa de guvern din 14 iunie, unde preşedintele Traian Băsescu a apărut ca din senin întunecând privirile miniştrilor PSD, printre ţintele criticilor aduse echipei de la Palatul Victoria s-a numărat şi Ecaterina Andronescu, această ministră cu intenţii reformatoare în ale învăţământului, dar care aplică aceleaşi principii şi metode ca şi în legislatura anterioară. Şi ce putea să-i reproşeze marinarul care nu a citit decât romane poliţiste, ministrului învăţământului, decât lipsa de reformă în sistem. Ceea ce uită domnul preşedinte este faptul că sistemul actual de învăţământ nu este altceva decât o oglindă fidelă a societăţii româneşti postdecembriste şi este imposibil de îndreptat atât timp cât în afara experimentelor păguboase intervenite aproape cu fiecare an şcolar, nu se face nimic altceva.
Este interesant de unde i-a venit ideea şefului statului că România produce doar filosofi în loc de meseriaşi şi ce este mai grav de unde sinonimia asta filosof = tâmpit. Oare soluţionarea practică a problemelor şcolii româneşti constă în faptul că se produc prea mulţi filosofi în loc de ospătari şi tinichigii? De ce nu vă reprofilaţi, domnule preşedinte? Mai erau unii acum douăzeci de ani care strigau noi muncim, noi nu gândim!, iar înaintea lor, cu mai multă vreme, dar nu atât de multă încât să uităm cu totul, au mai fost alţii care au adus secera şi ciocanul în planul de învăţământ. Păi dacă România este tixită de filosofi, te şi întrebi de ce mai vorbim de probleme economice, sociale şi politice. Cumva prin toiul vizitei de la Bookfest aţi cumpărat vreo carte de filosofie? A, nu. Evident, tovarăşu’ comandant de navă, pentru că în caz contrar aţi fi avut probleme de hermeneutică, iar din astea nu vă poate scoate nici ospătarul de la popota ofiţeri şi nici motoristul din santină. Sau ar mai fi fost o soluţie: dacă tăceai, filosof rămâneai! Oare?
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Plouă, deci sunt nervi!

2009-05-29T09:36:00.001+03:00

Debandada din trafic într-o zi ploioasă nu numai că nu ar trebui să ne isterizeze mai mult, dar poate ne-ar determina o dată pentru totdeauna să percepem această realitate urbană ca pe un firesc. Ploaia poate fi motiv ca nervii să mai fie duşi pe la spălătorie. Când plouă sunt atât de sensibilizate semafoarele, încât unii participanţi la trafic (ce fel sună chestia, de parcă aş purta caschetă), nu se mai pot ghida după indicatoarele clasice.
Când plouă, Poliţia rutieră se face că plouă. Nu vezi ţipenie de girofar sau vestă reflectorizantă.
Dar cel mai distractiv este când, din cauza băltoacelor care acaparează de multe ori tot trotuarul, bieţii oameni se văd nevoiţi să meargă prin stradă. Şi atunci apare daciomanul manelizator sau oltcitistul ce ambalează din plin pedala de acceleraţie să nu i se ude magnetoul. Când te fereşti să nu te uzi la picioare, ia în calcul o baie oferită rapid de pneurile reşapate, dragă pietonule, ce eşti! Şi altădată să mergi cu tramvaiul care oricum zace cuminte într-o altă intersecţie, pentru că un confrate de linie a avut bafta să-i sară roţile de pe fix. Noroc că ploaia mai spală praful de pe străzi şi-l transformă în noroi, pe care cârdul de maşini îl vântură în stânga şi-n dreapta. Poate de aceea am senzaţia că în Brăila străzile sunt mai maro. Dar cum fiecare e cu gândul lui, nici ploaia nu mai este percepută ca pe ceva obişnuit. Dacă afară plouă cu găleata, apometrul firescului ar trebui să-şi învârtă rotiţele în continuare.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Confuzia persistă

2009-05-10T10:53:00.005+03:00

Am atras de nenumărate ori atenţia asupra confuziilor care se fac în jurul meseriilor practicate şi a celor imaginare. Am insistat asupra celor ce se cred mai mult decât sunt, umplându-se de atribute care îi depăşesc. Nici nu mai ştiu de câte ori am scris şi vorbit despre confuzia care se face între a fi gazetar, publicist, jurnalist, om de presă, de radio sau de televiziune. De fiecare dată am scos la iveală că aceste apelative sunt folosite în mod abuziv de fel de fel de gorobeţi care nu pot înţelege că este nevoie de studii de specialitate, de formare a unui nume, pentru a putea să utilizezi asemenea cuvinte, dar şi atunci cu mare precauţie.
De curând am mai sesizat o gafă, care se referă la tehnicianul obiectivului, şi anume la cameraman. Etimologia ne arată clar că este un cuvânt de împrumut, intrat de curând pe poarta larg deschisă a limbii române, şi aşa mai mult decât asimilatoare. Acest profesionist, specialist în ale Beta şi HD portabil şi numai pe umăr sau trepied este confundat batjocoritor cu orice posesor de VHS sau miniDV. La noi, în România, cameraman este orice posesor de aparat cu înregistare video în format de amator, fie şi telefon mobil. Aşa se loveşte din nou în numele unora care şi-au făcut datoria faţă de carte şi au promovat şcoli tehnice de specialitate, înainte de a pleca pe teren sau pe platou. Dar cum televiziunile de scară de bloc s-au înmulţit mai ceva ca frecvenţele muzicale pirat, nu mă mai miră nimic.
O altă confuzie se face şi atunci când se prezintă prognoza meteo, pe la radio şi la televizor, folosindu-se des apelativul meteorologul de serviciu, pentru o păpuşică cu fustă scurtă (ca şi mintea de altfel), sau pentru un băieţaş îmbrăcat ca pe treptele metroului, ori cu vocea atât de piţigăiată, încât eşti tentat să crezi că are o problemă, acolo, jos.
Mai amintesc tot în treacăt şi de tâmpenia cu muzicianul, muzicantul, artistul şi cântăreţul. Din prea mult dor de sinonime se fac dese aranjamente lingvistice, unde marii clasici devin muzicanţi, iar emtiviştii muzicieni. Diferenţa dintre Conservator şi Fabrica de Conserve este evidentă.
Nu ştiu ce soluţie ar fi pentru ca astfel de aberaţii să nu mai existe. Cel puţin pentru moment refuzarea mesajului ce conţine baliverne este mijlocul prin care se poate lua măcar atitudine. Şi încă ceva: mai puneţi mâna pe carte!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Forţarea dorinţei de a scrie

2009-04-21T09:04:00.002+03:00

Cred că marea majoritate a celor ce scriu din plăcere nu-şi creionează din start o structură ermetică, pe care să o respecte ad literam. Ar fi fost derizoriu să cred că o întreagă operă este întipărită undeva în imaginar, iar bunele intenţii nu ar face decât să scoată la iveală, precum pompa de foraj, aurul expresiilor bine ticluite. Împărţirea pe strofe ori capitole nu reprezintă decât administrarea cronologică a tendinţelor artistice pe care creaţia literară le dezvoltă în esenţa ei. Semnele de punctuaţie, evidenţiază în mod elementar limitele frazelor, propoziţiilor, a cuvintelor în general, determinând cititorul la prima lectură să nu se simtă extenuat. Şi dacă tot am adus în discuţie cuvântul, nu ezit să spun că uneori verbele, pe care le găsim cu mare greutate, substantivele pompoase şi adjectivele în exces, duc la o deprimare a frazei. Probabil, ce probabil, sigur este la modă exagerarea. Comerţul cu cuvinte duce negreşit la umflarea conţinutului în ochii celor din imediata apropiere a autorului, de aşa natură încât să se poată afirma că aveam de a face cu opera bombastică, supralicitând la maxim un conţinut cu carenţe. Şi ca în orice poveste avem personaje, îmbrăcate fie cu nume prea simple, atribuite de multe ori necuvântătoarelor, fie cu nume mult prea sonore ale istoriei, puse de data asta într-o lumină total diferită de cum ne-am obişnuit să le percepem în rezonanţă. Despre acţiune în general nu se poate să nu fie vorba de dragoste, de dragostea trupească dintre el şi ea, o dragoste activă, cu suişuri şi coborâşuri, pentru a condimenta lectura. Insatisfacţiile şi decepţiile personale ale autorului sunt şi ele la mare preţ atunci când vine vorba de scris, iar dacă se mai aminteşte şi de perioada vechiului regim, nu contează la care regim se face referire, important e să nu fie cel actual, înseamnă că s-a găsit soluţia perfectă pentru gimnastica degetelor pe hârtie sau pe tastatură. Nu mai rămâne decât multiplicarea cuvintelor între coperte.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Şapte seri, dar nicio noapte!

2009-04-12T20:01:00.006+03:00

De multe ori am afirmat că Brăila este la ora actuală o imensă comună, cu Cămin cultural şi bodegi insalubre. Dar dincolo de zgomotul pestilenţial de manele, mai greu de digerat la aceste restaurante, baruri şi terase, sunt afişele postate la intrare cu în această unitate se fumează, sau ne rezervăm dreptul de a ne alege clienţii. Dincolo de stupiditate se ridică multe semne de întrebare despre decenţă, bun simţ şi discriminare. Un asemenea tablou întregeşte panoplia unui efort civic deliberat învins, pentru ca tinerii – şi nu numai – să poată pleca într-un adevărat exod către judeţele limitrofe în căutarea unor alte forme de petrecere a timpului liber. Nu-ţi este dat să găseşti acele locuri selecte, singura compensare rămănând – cel puţin pentru moment – cele două mall-uri din imediata apropiere a oraşului. E adevărat, nici acolo nu ai prea multe variante, dar cel puţin îţi clatini mersul prin locuri spălate, pe unde mai vezi şi feţe educate, iar ambianţa te întâmpină de la intrare. De ce nu există viaţă de noapte în Brăila? Poate că mentalităţile comuniste se păstrează, iar plimbatul după ora 22 poate deveni suspect în ochii vreunui poliţist comunitar (ce mă poate zgâria pe creier această denumire, termenul comunitar ducându-mă cu gândul explicit la acei câini care, ca şi aceste uniforme, bat maidanele cu nume de bulevarde). Sau poate clasa muncitoare trebuie să se odihnească, pentru ca a doua zi să poată munci cu drag şi spor pentru ţară şi popor.
În chiar centrul oraşului, lângă ceasul devenit simbol - care culmea, pe data de 12 aprilie anul curent chiar funcţiona - se află o pancardă cu punctele de atracţie turistică din municipiu. Păcat că cel care a gândit-o s-a umplut de ridicol într-atât încât să genereze o sumedenie de puncte de interes (personal), ca şi cum ar fi de o importanţă covârşitoare pentru curiozitatea vizitatorilor.
Ce s-ar fi întâmplat dacă vechiul Castel de apă din Grădina Publică, simbol incontestabil peste ani al istoriei Brăilei s-ar transforma într-un observator astronomic, cu program nocturn, aşa încât şi pasionaţii bolţii cereşti să poată asista în direct la evenimente cosmice. Ce-ar fi dacă cineva s-ar autosesiza punând în circuit catacombele raialei, şi chiar dincolo de potenţialul turistic ce ar deveni definitoriu pentru localitate prin unicitate, ar aduce un plus de culoare în intenţiile brăilenilor de a-şi cunoaşte trecutul istoric, ascuns încă prin indiferenţa unora care câştigă bani buni din aşa-zisa promovare a urbei.
De ce nu avem o stagiune teatrală cu piese adaptate pentru un public matur, ori expoziţii sau secţii ale muzeului cu program prelungit, permanent sau ocazional, de ce nu mai avem cinematografele de grădină, cu proiecţii după apusul soarelui? Mă tem că întrebările sunt mai mult retorice, iar afară s-a întunecat deja. Noapte bună şi vise roşii !
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Servicii online

2009-04-01T22:12:00.006+03:00

De fiecare dată, societatea în care trăim ne pune în situaţii cel puţin hilare dacă nu inedite. Şi pentru ca propagarea ieşitului din comun să se facă aşa cum trebuie, internetul mijloceşte negreşit accesul. Şi când vine vorba de internet, totul este mult mai simplu. De exemplu, cauţi un anume lucru prin intermediul aşa-numitelor motoare de căutare şi dai peste cu totul şi cu totul altceva. Găseşti de multe ori lucruri de care nici închipuirea nu le atinge. Şi pentru că internetul oferă posiblitatea a tot felul de servicii, vă dau posibilitatea să vă delectaţi cu încă o mostră: divorturi online. Nu este o glumă, ci o meschină realitate. Divorţul tău durează doar 3 săptămâni şi economiseşti minim 885 lei, ne îndeamnă sloganul de prezentare. Formidabil! Se pare că avocatul bucureştean, plin de zel, omite faptul că preţul unui divorţ are mai mult de-a face cu psihicul, cu relaţiile de familie şi cele socio-profesionale şi apoi cu buzunarul. Şi ne explică în termeni ieftini cum că onorariul unui avocat este în asemenea cazuri de 980 de lei, în timp ce la dumnealui totul se rezumă la 95 de lei. Şi ca treaba să meargă pas cu pas, ni se pune la dispoziţie un CD cu toate amănuntele, că suportul optic costă 95 de lei, la care se percep şi taxele de coletărie. Şi ca orice produs care vrea să fie vândut, are şi reclamă. Puţină atenţie, citez: Poate ţi se pare greu de crezut, dar pentru preţul unui tricou, o să primeşti informaţii complete şi practice despre divorţ, mulţi prieteni de-ai mei, divorţaţi deja, cărora le-am prezentat produsul, şi-au dat cu palma peste frunte şi mi-au reproşat de ce nu am făcut produsul dinainte ca ei să divorţeze... Chiar aşa! De ce? O iniţiativă lăudabilă. Pe când şi o instanţă de judecată online?

Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

De la radio la frecvenţa muzicală

2009-03-24T13:22:00.007+02:00

Dorinţa românului de schimbare a regimului a dus după sine – inevitabil de altfel – şi la mişcări spectaculoase ale conceptelor şi perceptelor. O astfel de schimbare a vizat şi ceea ce numim astăzi, mai mult decât sugestiv radio. Una din definiţiile termenului ne trimite la sistemul şi activitatea de difuzare a programelor de ştiri, de muzică etc. Dacă până în 1990, radioul românesc nu era decât mijlocul de propagandă comunistă, majoritatea programelor având drept scop edificarea societăţii multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres, radioul post decembrist a dat vorba mai încolo şi a lăsat muzica uşoară, muzica occidentală, străină, cum i se spunea în vechiul regim, să invadeze eterul. Ascultătorii, din chiar înţelesul cuvântului s-au pus pe treabă. Nimic nu era mai important ca muzica: şlagărul s-a transformat în hit, repertoriul orei în playlist. Adăugăm condimente precum: cover version, megamix, powerplay, top ten şi alte şi alte englezisme gata, gata să bulverseze tranzistorul năucit de a atât de multe ultrascurte, devenite sugestiv FM.
Au apărut ca ciupercile după ploaie fel şi fel de S.R.L.-uri improvizând studiouri în camere de hotel, poduri, beciuri, grajduri, saivane, cocini. Mai că nu mai există astăzi vreun oraş mai acătării fără aibă vreo frecvenţă de ultrascurte. Muzica de comerţ a invadat cu totul şi cu totul abuziv, orice formă de exprimare a opiniilor, ştirilor, relatărilor. Pentru că nimeni nu-şi dorea să îngrădească cu ceva dreptul la liberă muzică, circul a continuat nestingherit până pe la sfârşitul anilor '90, când s-au impus norme de către C.N.A. cu privire la materialul difuzat pe undele radio locale. Aşa deci, frecvenţele muzicale s-au pus pe retransmisii ale unor staţii de ştiri din străinătate.

Dar degeaba! Destul de interesant cum în oraşul tău, pe platoul din faţa Primăriei, oamenii nemulţumiţi de prin uzinele şi fabricile, pe care guvernaţii, prin deciziile lor au pus lacătul, în timp ce aceşti oameni îşi strigă în gura mare oful, radiourile locale se întrec în topuri muzicale. Ce s-a întâmplat? Nimic! Inundaţii, secetă, zăpezi, viscol, accidente rutiere, feroviare şi aeriene dau năvală, dar muzica de dans nu conteneşte la radio. Cine este de vină? Oare ne putem vindeca? Este cineva decis să readucă în discuţie pertinenţa mesajului transmis pe undele radio locale? Vrea cineva să-şi dea jos căştile?
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

În curând, invitaţie la biblio-bowling

2009-03-17T12:37:00.002+02:00

Ideea că un nou mandat ar atrage după sine şi beneficii de imagine, exhaustivul şi, totodată, bine intenţionatul domn Bunea Stancu îşi vede împlinit un vis care, probabil, l-a măcinat din copilărie.
Puterea politică nu i-a fost de mare folos în intenţia de a muta sediul Bibliotecii Judeţene, mai aproape de periferia oraşului, demonstrând prin intenţie că şi cultura brăileană trebuie să mai stea din când în când de planton la hotarele urbei. Măcinat de gândul că alegătorul ce şi-a făcut datoria cu tuşul anul trecut îşi merită pe deplin răsplata, nu-i stă nimeni în calea transformării visului în realitate. Şi cum putea domnul Stancu să bucure brăileanul decât printr-o bine meritată sală de bowling, adică o popicărie.
Zis şi făcut! Se întâmplă deci, ca astăzi, Biblioteca să fie sub acelaşi acoperiş cu deosebita sală de… popice! Este evident faptul că bunul şi ilustrul gânditor în materie de petrecere a timpului liber oferă brăilenilor soluţia cea mai de preţ de îmbinare a plăcutului cu utilul: dacă te dor şalele la sala de lectură, fă o pauză şi dă peste mână o popică, două! Parcă văd la toamnă concurenţă: Festivalul poeţilor din Balcani vs. Festivalul popicelor din Balcani!
Interesant mod de a vedea şi trata o realitate culturală autentică, într-o manieră populară, ca să nu zic populistă. Regret faptul că intenţiile de culturalizare a domnului mai sus-menţionat nu s-au oprit la acele spectacole de karaoke, unde prestaţiile artistice şi carisma îl pot face mult mai consacrat decât pe podiumul politic.
Păcat că nimeni nu vrea să vadă şi dincolo de ridicolul acestei popicării, efectul poluant şi degradant pentru viaţa publică a oraşului, pe care o aduce amplasarea acestei săli de distracţii uşoare, în chiar inima oraşului. Lipsa de reacţie a presei, poate prea obosită de efervescenţa personajului interpretat de dl. preşedinte de Consiliu Judeţean, coroborată cu lehamitea opiniei publice în general, dă apă la moară intenţiilor mult prea personale, într-un moment în care Brăila de altceva ar fi avut nevoie din partea administraţiei locale.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Mihai, mall-ul şi Socrate

2009-03-10T14:32:00.002+02:00

Frate - meu îmi povesteşte că zilele trecute l-a însoţit pe Mihai, în oraşul S., la Iulius Mall, un fel de templu al mântuirii stomacului, aşa cum sunt toate hadurghiile cărora noi le spunem hypermarket-uri.
Am uitat să vă spun că Mihai este un tânăr simplu, ţăran, cioban de meserie, cu şcoală puţină, dar cu sufletul neatins încă de tarele pe care şi le provoacă societatea multilateral smintitoare în care trăim. Că ciobanul Mihai mai păstrează urme de puritate în inima sa, stă dovadă perplexitatea cu care s-a oprit la intrarea în hangarul amintit, numit magazin. Unde, dintr-un mare havuz ţâşneau jeturi de apă într-un dans ameţitor menit să-l îmbie pe fraierul român să-şi lase leafa şi bonurile de masă pe cât mai multe produse. Produse utile, dar mai ales... inutile. Apropo de utilitate, după două minute de năuceală, Mihai şi-a revenit şi a întrebat: La ce foloseşte apa asta, spală ăştia maşinile cu ea? I s-a răspuns că nu, nu foloseşte la ceva anume. Şi atunci ce rost are? a venit următoarea întrebare la care însoţitorul nu prea a ştiut să-i răspundă.
Comparaţia următoare o să vi se pară forţată, dar vă asigur că nu e. Domnul Socrate (nu, nu e vorba de un fotbalist celebru, ci de un biet filosof grec al Antichităţii) se plimba într-o zi prin piaţa Atenei şi exclama ironic: Câte lucruri de care eu nu am nevoie!... Acuma nu înseamnă că Mihai este şi el un soi de cugetător speculativ, el rămâne doar un simplu cioban şi nu-i este ruşine cu asta. Însă conştiinţa sa nepătată încă de plăcerile consumismului sălbatic îl plasează în zona unei lucidităţi pe care omul contemporan şi-a pierdut-o demult. Omul contemporan plonjează orb în babilonia globalismului care nivelează conştiinţe şi promovează un neohedonism păgubos pentru personalitatea umană. Şi uite aşa, omul secolului XXI devine homo stultus, uşor de manipulat, cu creierul spălat, gata să renunţe oricând la suflet de dragul stomacului. Acest homo stultus va pica în popou de admiraţie în faţa havuzului de la Iulius Mall; nu-l va impresiona deloc însă pârâul de munte în care, la sfârşitul săptămânii, îşi va arunca, râgâind, cutiile goale de bere cumpărate cu o zi înainte de la hypermarket.
Am fost de curând la un astfel de magazin mamut din Brăila să-mi cumpăr ceva şi am iscodit coşurile cumpărătorilor de la case. Majoritatea oamenilor aveau foarte puţine produse, strictul necesar. Doar lucruri FOLOSITOARE. În urmă cu un an, aceleaşi coşuri gemeau sub greutatea cumpărăturilor. Aşa că nu mai înjuraţi criza, încercaţi să vă bucuraţi de ea pentru că ne ajută să nu mai fim lacomi...
Dan BISTRICEAN

TVR îşi schimbă grila dar năravul ba!

2009-03-09T15:17:00.003+02:00

Am aflat de prin ziar – de unde altundeva dacă e vorba de televiziune! – faptul devenit obişnuinţă şi pe tărâmul mass-media autohtone, despre relansarea Programului 1 al Societăţii Române de Televiziune, adică acel TVR1 cum îl ştim de ceva vreme. Până acum nimic care să mă îndreptăţească să fiu răutăcios.
Ceea ce este interesant rezidă din faptul că postul şi societatea care îl patronează are la rându-i un supervizor, în speţă, Parlamentul, conducerea televiziunii publice fiind una cu iz politic. De ce vor politicienii să mute Telejurnalul la ora 20? Simplu: să poată fi vizionat! Gândiţi-vă că mâine-poimâine vine echinocţiul de primăvară, după care ziua o să fie mai mare ca noaptea. Păi cine o să se mai uite la TV la ora 19? Ce şi-au spus profesioniştii: lasă-i pe ăştia de la privat să se dea în stambă cu măscările lor din viaţa socială, cu nimicurile, iar noi, băieţii şi fetele deştepte în ale aranjatului grilelor, să îi odihnim pe români cu noutăţile din viaţa de la Palatul Victoria, ori cu deosebitele şedinţe ale Senatului sau Camerei Deputaţilor. Ce nu ştim despre noul grupaj de ştiri, este dacă va îmbrăca aceeaşi deşucheată formă americană de prezentare, cu domni şi doamne de post de prezentatori, un fel de dirijori şi, de ce nu, de judecători ai transmisiilor în direct, ori comentatori în relaţia cu invitaţii. Aflu că TVR1 va avea cel mai auster prime-time, în intervalul 21-23. Şi ca să nu duceţi lipsa nostalgiilor, ca pe timpul lui Ceauşescu, aveam şi reluări. Da, reluări, că doar nu credeaţi că o să scăpaţi de Sclava Isaura, serialul anilor '90, instalat strategic la ora 17. De ce să plângă numai privatul cu deosebitele Ştiri devenite celebre, să urle toată ţara, nu contează de ce, dar să urle. Actualul director al sus-numitului post, Dana Deac, afirmă că nu vom scăpa de Teleenciclopedia, cu toate că banalul formatului îl face să râdă şi pe cel mai novice consumator de Discovery Channel.
Toată această vopsea dată cu pensula peste principalul produs al SRTV, vine pe fondul unui conflict care tinde să se transforme în proces civil la Judecătoria Sectorului 1, pe motiv că audienţa măsurată de firma Growth for Knowledge (GfK) România ar fi diminuată de cea reală, cu scopul scăderii veniturilor obţinute din publicitatea comercială, în clasamentele generale, TVR1 situându-se sub canalele private: Antena 1, Pro TV, Acasă TV şi Realitatea TV.
Îmi pare rău că marii specialişti în televiziune nu pot să se impună prin ceva diferit, printr-o altfel de structură decât cea uzitată şi de staţiile TV particulare. Nu înţeleg de ce atât de multă tevatură dacă din perspectiva conţinutului dar şi a modului de prezentare, Telejurnalul va beneficia de aceeaşi damă îmbrăcată în linia modei sfidând sărăcia, de care cu siguranţă va vorbi, ori domnul cu ochelari cu ramă groasă, modelul anilor '60, cu gura întredeschisă, gata-gata să ne oblige să umblăm la volumul sunetului din telecomandă.
A, o noutate ar fi că se va detaşa de principalul grupaj de ştiri al serii, informaţiile din lumea sportivilor (era să zic rubrica sport). Da, acestea se vor muta înainte de ora 20. Parcă şi la privat e la fel, nu?
Ce de mai noutăţi la TVR! Şi dacă tot am amintit de telecomandă, cine ştie, poate că în loc să umblăm la volum, nimerim selectorul de canale.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Weekend de criză (cu zăpadă)

2009-02-26T23:11:00.004+02:00

De când cu noul guvern şi cu vaşnicele discuţii despre elaborarea şi promulgarea bugetului, aleşii neamului fac ore suplimentare la fiecare sfârşit de săptămână, prin staţiunile de pe Valea Prahovei, chipurile, la adăpostul unor aşa-zise şedinţe de lucru, de data aceasta pe partide. Şi pentru că domnii demnitari au de discutat probleme care nu suportă amânare, renunţă la timpul lor liber, pentru binele poporului.
Nu ştiu cum se face dar şi asta-i cusută cu aţă albă. Păi domnul Boc, cel cu teza şi antiteza strângerii curelei pe seama unei pretinse crize, adună oameni de vază la diverse conferinţe, nu la Palatul Victoria, nu la sediul Partidului, ci la nu ştiu ce hotel de pe la Sinaia sau Poiana Braşov. Şi că tot aminteam de criză, acelaşi domn (pretis) prim-ministru, în loc să-şi îmbarce echipa de lucru într-o garnitură C.F.R. - evident la clasa Premier - sau în vreun autocar de pe la PD-L sau de langă Guvern, îi lasă de capul lor. Săracii domni ce să facă? Vin şi ei cu maşinile de protocol, de serviciu – că doar despre serviciu este vorba – cu căţel, cu purcel.
Şi dacă tot am amintit de transporturi speciale, poate se află până la urmă şi cine plăteşte factura călătoriilor foarte dese pe care acelaşi respectabil domn Boc, le face pe ruta internă a TAROM Bucureşti - Cluj şi retur, la first class.
Dar cum circul la români ţine de la politicieni în jos, nu mă mir să aflu – de prin presă – că trimişii poporului la conferinţele de weekend, trec şi la aplicaţii. Dacă tot e atât de multă zăpadă pe acolo, nu-i păcat să nu profiţi? Aşa dăm de noile măsuri pentru promovarea turismului; doamna Cocoş (pardon, Udrea), alături de distinsul Flutur (câtă zoologie în Partidul Democrat Liberal), se întrec la băut ţuică cu turiştii pe pârtie. Păi bietul om a fugit din betonul Capitalei, sufocat de transmisiile live ale tuturor televiziunilor, cu gândul că măcar aici să scape de politică. Şi la urma, urmei, dacă e să dai nas în nas cu natura, te aştepţi să fie un urs, în niciun caz un flutur(e).
Şi mai este şi un preşedinte (de stat) care nu prea stă (locului). Toată săptămâna scormone şi aţâtă, ba presa, ba politicienii, ba şi pe unii şi pe alţii, iar sâmbăta şi duminica, pentru că anotimpul nu-i permite să meargă cu hidrobicicleta prin Cişmigiu, se ia la întrecere cu S.P.P.-iştii. Este evident o întrecere de paradă, pentru că de fiecare dată preşedintele iese învingător. Asta îmi aduce aminte de Şevardnadze, pe când sătea cu kalaşnikovul în braţe şi dădea directive ca un comandant suprem al armatei, ce se credea. Dar modelul vine de la Kremlin, că şi tovarăşul Putin, pe când era mare preşedinte, mai apărea în faţa lumii la kimono, alături de câţiva luptători ai serviciilor secrete ruse, dispuşi s-o încaseze de la fostul şef al K.G.B. Şi ce mai dădea Putin cu ei de podea, de rămâneau lemn adversarii, că mai, mai, de-ţi venea să zici că toată Uniunea Sovietică s-a metamorfozat în braţele de fier ale lui Vladimir. Da' parcă n-a mai avut Rusia un Vladimir, unul Ilici, mai puternic în ideologii şi decât Potemkin?
Revenind la pârtie, nu pot să nu amintesc de cagula preşedintelui Băsescu, în care-şi camuflează de ceva timp mintea, când pleacă, împreună cu ceata lui, călare pe sănia cu motor. E, şi bobul ăsta, de când cu pretinsa economie (de cuvinte) se numeşte snow mobil, sau şi mai şi snowmobil.
Ăsta da preşedinte! El vrea să conducă tot ce-i iese în cale. Iar cei de sub el, politicienii de România lui 2009, nu vor decât să imite.
Ştiu eu, poate weekend-ul următor îi vom vedea cu săniuţa cu girofar, sau, de ce nu, cu placa, executând figuri de sport extrem, în această extrem de complicată perioadă de criză (de zăpadă).
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Porţia de ghiveci audiovizual

2009-02-04T19:16:00.002+02:00

Practicarea la scară naţională a jurnalismului de senzaţie, produs al Americii televizate, duce în România la identificarea unor aşa-numite standarde de lucru. Nu poţi transmite în direct, ci live, şi asta pe posturi publice, şi nu poţi prezenta o ştire de ultimă oră decât dacă scrii mare, breaking news. Aberaţii de Bucureşti, unde textul de pe ecran este bilingv, cum ar vrea să pară, adică să lase ideea, vezi doamne, că sunt şi pe la noi CNN-uri, dar mai mici, gest sfidător la adresa limbii române şi a celor care o vorbesc. Şi ca totul să fie tacâm complet, amintesc şi de news room, un fel de cuşcă cu invitaţi.

De Televiziunea The Money Channel, ce să mai zic? În loc să mă lămurească unde sunt banii de la F.N.I. şi F.N.A., mă întreabă, pur şi simplu: Vorbiţi afacereza?, cuvânt fabricat de mintea nătângă a unui debusolat, care din dorinţa de a ieşi în evidenţă, gafează lamentabil în planul exprimării. A, ca să nu mai amintesc că de când cu acest nou canal TV, s-au înmulţit specialiştii anticriză.

Partea şi mai proastă în presa de televiziune de astăzi, ca să zic aşa, nu rezidă numai din necunoaşterea temeinică a unor termeni des uzitaţi, dar nici măcar sensurile definitorului acestor termeni nu sunt digerate cum trebuie.

De politicieni, ce să mai zic, ei nici măcar nu ştiu ce este aceea o criză economică, şi mai cu seamă ce măsuri se impun în astfel de condiţii, în schimb, în fiecare seară invadează sticla catodică, lansându-se în polemici. Ca viziune, nu există decât imperioasa strângere de curea. Dar cred că dacă această curea se mai află măcar la unii dintre români, aceştia ar trebui se le împartă (pe spinare) câteva mostre de recesiune politrucilor, pentru ca efectul să se audă şi în oraşul ăla celebru (politic) cu varza sa.

Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Jurnalişti!

2009-01-31T22:16:00.001+02:00

Pentru sănătatea scrisului dumneavoastră evitaţi consumul excesiv de zacuscă, magiun şi jumări.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Întrebări pertinent jurnalistice sau bani ai dat, urs ai căpătat!

2009-01-29T10:33:00.004+02:00

Trimite un SMS cu textul criză la numărul afişat pe ecran şi vei intra în competiţia pentru ocuparea unui pat în salonul noii secţii de psihiatrie a presei româneşti.
Un preambul onorabil pentru măscările de articole, care mai de care mai (na, că mi-am adus aminte de un cuvânt fabricat de presa românească, prin preluare abuzivă) bombastic, cu repercusiuni planetare asupra consumatorului de produs jurnalistic, bulversat în prima fază şi speriat în final.
Cine a inventat tot acest circ? Cui trebuie să-i mulţumim? Prin asta încercăm să mascăm impotenţa politică din ţară? Unde este acea armată de specialişti de acum 10 ani? Cum adică să strângem cureaua, precum în guvernele Victor Ciorbea şi Radu Vasile, când cureaua a fost privatizată atunci, făcând aripioare peste graniţă? Cum e să relatezi de la faţa locului o criză? Care sunt criteriile după care se edifică un titlu având un asemenea subiect de relatat? Ce înseamnă impact psihologic asupra publicului? Care este diferenţa dintre articolul de fond şi editorial pe subiectul dat? Cum definiţi no man’s land-ul dintre informare şi manipulare, să nu spun dezinformare? Cum puteţi echilibra din perspectiva subiectelor publicaţia sau programul în aşa condiţii? Să mai vorbesc de imparţialitate? Pe ce criterii comentăm sau îi lăsăm să comenteze acest subiect pe analiştii – apăruţi ca ciupercile după ploaie – şi transformaţi în salvatori ai neamului de dragul unor formulări lingvistice stereotipe ori a unei aşa-zise pretenţii carismatice? Şi dacă tot am amintit de jurnaliştii formatori şi analiştii universali, cum scăpăm, fraţilor, de foiletonul crizei tocate în media, cu impact monopolist în planul subiectelor şi nefast psihic în mintea receptorului? Cum e să comentezi pe coloane întregi problemele din sistemul bancar din România (era să scriu românesc), având alături, cât să acoperi un bloc-turn, o casetă publicitară la produsele unei bănci pe care tocmai o aminteşti în articol? Cât timp îi mai lăsaţi pe invitaţii emisiunilor de la TV să se certe între ei pe termenul buget, iar domniile voastre, doamnelor şi domnilor autointitulaţi jurnalişti să spuneţi doar publicitate? Şi dacă tot a devenit obsedant subiectul, nu vreţi să utilizaţi în loc de abuzivul termen criză şi sinonimele lui, măcar aşa de dragul construcţiei frazeologice?
Mă tem că nu veţi face nimic şi asta din simplul fapt că nu vă place să fiţi profesionişti şi gustaţi de fiecare dată câte o fantomă lansată cu meşteşug de adevăraţii scriitori de presă ai ţării, cei care, ca şi pe vremuri, semnează numai cu pseudonim şi chiar dacă au grade şi epoleţi, poartă ginşi şi tricou în faţa domniilor voastre. Din acest motiv propun modificarea sintagmei a patra putere în stat, cu direcţia a patra.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Alo, domnu’ Stancu, statutu’ bre! (2)

2009-01-21T12:20:00.005+02:00

Dacă în episodul trecut insistam asupra dezechilibrului administrativ-teritorial din spaţiul geografic, de data aceasta, Statul judeţului Brăila, ca anexă (la propriu) a Hotărârii nr. 190 din 12 decembrie 2008 emisă de Consiliul Judeţean Brăila, ne rezervă surprize lingvistice din latura istorică. Citiţi hal de frază, cu metafore şi comparaţii mai ceva ca în basme. Nefiind aşa cum pare la prima vedere un oraş de margine, vocaţia esenţială a Brăilei este aceea de a comunica cu lumea. Dar al Dunării. Aşa cum Egiptul este dar al Nilului, Brăila, ca port al Dunării maritime, este legată de cele două spaţii esenţiale: Orient şi Occident, am citat din Art. 8, Atestare documentară, Cap. II – Prezentare istorică. Halal comparaţia, Dunărea cu Nilul, Brăila cu Egiptul. Cred că aleşii urbei, plimbaţi prea des pe la piramide, s-au dat la propriu cu fundul pe pietrele încinse la o pantă de 45 de grade, de şi Keops stă şi se minunează, iar savanţii găsesc în sfârşit soluţia la veşnica întrebare: la ce folosesc piramidele? Să compari o ţară cu un oraş, să zicem, dar să mai afirmi la sfârşitul lui 2008 că Brăila mai este port, deja întrece cu mult realitatea. Care port, bre? Acela unde vă ancoraţi iahturile şi cu care faceţi valuri pe fluviu în dreptul Falezei, oferind spectacol ieftin şi transformând apa într-o manea, iar pe spectatorii de pe mal în apludaci din buric? Alo, tovarăşu’ Stancu, cum e cu vocaţia esenţială a Brăilei… că zău dacă pricep ceva. Păi să înlocuim plăcuţele la intrările în localitate, cu: BRĂILA – oraşul care comunică prin vocaţie cu lumea. Ce oraş martir, ce port de iahturi. Şi pentru că dacă tot se vorbeşte de Dunărea maritimă, propun ca bărcile scumpe ale mahărilor din Consiliu şi Primărie, să aibă trecute deplasamentul în tdw, viteza în noduri, iar pescajul, neapărat pescajul, mai mare de 1,5m. În felul acesta se poate naviga elegant între cele două spaţii esenţiale: Orient şi Occident. Tovarăşu’ Stancu, băgaţi mai repede în docuri anexa asta de Statut că zău, bre, o să vă faceţi rude cu guvizii, care, de când cu Dunărea maritimă nu mai vor să părăsească fluviul şi, ştiu eu, poate se supără Tutankamon, cu Nilul lui cu tot.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

O canonizare necesară

2009-01-09T08:51:00.001+02:00

Lectura cărţii Din temniţe spre sinaxare, apărută anul trecut la editura gălăţeană Egumeniţa, cu binecuvântarea PS Iustinian, episcopul Maramureşului şi Sătmarului, va găsi în sufletul fiecărui creştin-ortodox (şi nu numai) un tulburător ecou. Mai mulţi prelaţi şi mireni pledează în acest volum pentru canonizarea de către B.O.R. a martirilor care au pierit în temniţele comuniste, mărturisindu-l pe Hristos. Preoţi, teologi şi personalităţi laice, precum părinţii Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ieromonahul Augustin de la Mănăstirea Aiud sau Dan Puric, Răzvan Codrescu, Danion Vasile, Vasilică Militaru, aduc argumente şi mărturii pentru recuperarea deplină a memoriei unor creştini torturaţi sau ucişi în puşcăriile de reeducare înfiinţate şi conduse de nişte sceleraţi care au crezut că omul nou poate fi mai puternic decât... omul duhovnicesc.
Problema este destul de puţin discutată la noi şi, din păcate, foarte puţin abordată de unii înalţi prelaţi ortodocşi care au anumite prejudecăţi. Evident, prima oprelişte în lupta pentru canonizarea martirilor din puşcării este societatea secularizată. Societate dirijată de o pleiadă de liber-cugetători care au în grijă chestiuni pământeşti mult mai serioase decât cele care ar putea, prin forţa lor spirituală, să servească drept model unei lumi dezorientate şi subjugate ideii de mântuire a stomacului. A doua problemă de care se împiedică mai-marii noştri, clerici sau laici, este aceea că mare parte dintre martiri sunt legionari. Înţelegeţi? Adicătelea, atunci când o să mergem fiecare în faţa scaunului Judecăţii lui Hristos, o să fim chestionaţi asupra culorii şi simpatiilor politice, nu asupra faptelor noastre, bune şi rele!... Ca să vă demonstrez că-i absurd, este suficient să vă recomand un fragment în care este relatată o întâmplare cutremurătoare. Valeriu Gafencu, cel care şi-a câştigat prin îndelunga sa răbdare în rugăciune, iubire şi suferinţă renumele de Sfântul închisorilor, primeşte de la un camarad câteva doze de streptomicină pentru a se salva de T.B.C.-ul care-i rodea trupul şi-l apropia de moarte. Gafencu nu căpătase medicamentul, pentru că torţionarii săi îi propuseseră să devină informator în schimbul leacului salvator. Ori, el n-a acceptat să-şi vândă aproapele. În fine, legionarul creştin-ortodox Valeriu Gafencu îi dă doza sa pastorului protestant de origine iudaică Richard Wurbrandt. La scurtă vreme, măcinat de ftizie şi torturat continuu, Valeriu Gafencu moare ca un ostaş al lui Hristos.
Exemplele de acest gen abundă în carte. Să mai spunem că sunt mărturii vii, recente, ale mai multor bolnavi care merg la osuarul de la Aiud să se roage şi se întorc sănătoşi, unii vindecaţi chiar de boli considerate incurabile? Să vă mai povestesc că Rusia, unde a funcţionat acelaşi aparat represiv sălbatic, a început demult să-şi canonizeze sfinţii închisorilor? La noi, aşa cum arătam, există încă multă reţinere, multă teamă.
Cea mai sensibilă şi puternică dintre condiţiile de canonizare este îndeplinită; moartea martirică în numele Mântuitorului este dovada primă în sensul câştigării sfinţeniei. La care se adaugă viaţa curată trăită în rugăciune şi în iubire frăţească în condiţii de iad. Numai că, pe lângă teama iscării unui scandal politic (ce facem dom'le, reabilităm legionari?) există şi un motiv ascuns, mult mai grav. Dan Puric spune, în cartea amintită mai sus, că sfinţii sunt ca nişte trepte spirituale pe care Dumnezeu coboară către un neam pentru a-l ierta şi a-l ajuta. Ori, sunt destui cei care nu vor ca acest neam să mai aibă contact cu sacrul, cu ceea ce l-a ţinut drept în istorie: credinţa. Din păcate, rău-voitorii de acest fel se numără chiar şi printre fraţii noştri.
Dan BISTRICEAN

Dimineaţă senină

2009-01-07T09:42:00.002+02:00

Cel mai mult îmi place când mă trezesc din somn să aud inconfundabilul zgomot al traficului ce se animează dincolo de fereastră. E un adevărat spectacol de ambalări de motoare, de claxoane, de huruit de tramvai, amestecate cu corul trecătorului furios din orice şi pe oricine. Iar dacă domnul corist vrea, poate inventa, măcar de dragul unui mic conflict, chiar un dialog frontal cu câinii comunitari, ori gunoaiele împrăştiate. E o adevărată aventură să scoţi maşina din parcare, să vrei să intri pe vreo arteră principală, să-ţi treacă prin cap să semnalizezi intenţionând spre stânga ori dreapta. Şi cel mai frumos este când începi să te urneşti de pe la un semafor octogenar, cuplat în permanenţă pe culoarea galben intermitent şi în acel moment să sune telefonul, mascat de o sumedenie de haine, uitat prin nu ştiu ce buzunar ori compartiment de geantă de muncă. Şi când în sfârşit răspunzi, constaţi cu stupoare că nu era decât o duduie, care încă netrezită, vrea cu orice chip să se întreţină în discuţii cu Cornel. Explic româneşte că nu există niciun Cornel disponibil la numărul acesta de telefon, dar parcă vorbesc cu bordura. Amputez convorbirea şi nici după un minut de fără Cornel, insistă să-l dau la telefon. Îmi vine să cobor geamul şi să strig în gura mare către refugiul de tramvai dacă este vreun Cornel disponibil pentru o conversaţie privată, dar mă răzgândesc rapid aducându-mi aminte cât de frig este afară, şi cu teama că măcar de data aceasta factura de întreţinere de la maşină să fie mai mică, închid definitiv telefonul. Pornesc radioul şi ştirile despre gaz se confundă cu cele despre Gaza, caut alt post şi Mirabela Dauer, în duet cu regretatul Dan Spătaru, îmi povestesc despre Magistrala albastră. Am sentimentul, pentru scurt moment, că mă aflu într-un Oltcit, cu 25 de ani în urmă, ascultând Programul 1 al Radiodifuziunii Române, fragment omagiar din emisiunea O melodie pentru fiecare. Renunţ şi la moftul difuzoarelor concentrându-mi privirea asupra ambuteiajului format la intersecţia din faţă. Claxoanele cenzurează mecanic injuriile pe care nefericiţii din intersecţie şi le adresează reciproc, unul mai profesor ca altul, cu gesticulări stabilite ad-hoc către restul şi şuturi în cauciucurile proprii. E minunat. Soarele stă şi el de după un bloc, râzând cu gura până la urechi de cât circ poate să vadă, strălucind intens şi făcându-şi loc printre ceaţa gazelor de eşapament de la sol. E minunat! Un nou an, o nouă zi de muncă! Aceeaşi oameni, aceleaşi obiceiuri, metehne, gesturi. Cum oare să trăieşti fără asemenea bucurie, cum să te numeşti şofer şi mai ales, cum să te trezeşti din somn dimineaţă, decât prin inconfundabilele acorduri ale străzii!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Alo, domnu’ Stancu, statutu’, bre!

2009-01-06T13:01:00.004+02:00

Cât ţine istoria, Brăila a fost motiv de dispută administrativ-teritorială şi apartenenţă economico-socială, si asta nu pentru aşa-numita poziţie strategică, ci mai degrabă pentru interesele de moment. De la Legea 2/1968 care consfinţeşte poziţia şi statutul judeţului, au trecut ani, dar ranchiuna şi interesele megalomanice din exterior, cumulate cu prostia din interior, pun iarăşi sub semnul întrebării cine şi mai ales unde sunt brăilenii. Astăzi mă voi ocupa de elementele geografice care, chipurile, întregesc cadrul spaţiului unde se află poziţionat judeţul Brăila, în raport cu vecinii. Voi cita din Anexa la Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 190 din 12 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al Judeţului Brăila. Cap. I, Art. 3 – Judeţul Brăila are ca vecini judeţul Galaţi la nord, judeţul Tulcea la est, judeţul Ialomiţa la sud şi judeţul Buzău la vest.
Anexez acum o hartă, citând şi sursa că aşa-i frumos, pentru a ne convinge de cele spuse de autorităţile brăilene.

După cum se observă din imaginea de mai sus, judeţele limitrofe sunt: Galaţi, Tulcea, Ialomiţa, Buzău, dar în SE mai avem judeţul Constanţa, iar în NV şi judeţul Vrancea. Dacă în privinţa Constanţei putem avea dubii, site-ul oficial al Consiliului Judeţean Constanţa gafând la fel de grosolan (Judeţul Constanţa este aşezat în extremitatea sud-estică a României, învecinându-se la nord cu judeţul Tulcea, la est cu ţărmul Marii Negre, la sud cu Bulgaria, iar la vest cu fluviul Dunărea), fluviul Dunărea având statut administrativ cu condiţie de judeţ, la vecinii din NV, pe site-ul www.vrancea.ro, aflăm, stupoare, …la sud-est judeţul Brăila... Păi, cum vine asta, domnule Bunea Stancu, preşedinte de consiliu de câmpie, noi nu cu ei, dai ei da cu noi? De la cine putere să puteţi semna un act oficial precum Statutul Judeţului Brăila, unde să se precizeze doar 4 din cele 6 judeţe cu care ne învecinăm? Aceasta să fie una din măsurile de contracarare a recesiunii mondiale? Sau poate aveţi o altă hartă, ştiu eu, una cu vreo nouă împărţire administrativ-teritorială, sau una utopic-regională? Ori sfetnicii au nevoie să mai dea pe la şcoală?
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Minunat! (2)

2008-12-25T11:17:00.003+02:00

Adepţii utopiei Galaţi - Brăila au fantezii cu Dunărea, care curge de la vărsare către izvor.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Marea căutare a corupţiei brăilene s-a încheiat

2008-12-21T16:15:00.002+02:00

Se întâmplă des ca prin foile de ziar locale, să mai dai, dincolo de publicitatea stufoasă şi de ceva articole, despre aleşii urbei. Sunt criticaţi ca oameni politici, dar mai cu seamă, pentru trecutul lor. Şi începe pseudojurnalistul să bată apa-n piuă divagând de aşa natură, încât, la finalul materialului de presă, reiese că perfuzia redresării economice şi culturale a Brăilei stă ascunsă în spatele termenului de folosinţă unică (doar dicţionar): corupţie. Unii, mai ageri la scris, dar mai slabi de ţâţână, au început, printr-o muncă laborioasă de documentare, săpături în marele şantier al reconstrucţiei României, deschis (politic) în Decembrie ’89. Şi pentru că în noiembrie 2008, mai spre lăsatul calendarului, au venit alegerile parlamentare, muncitorii zeloşi ai prepresei brăilene, au intrat în şomaj tehnic, ori şi-au cerut transferul pe altfel de şantiere. Acestora din urmă, dar şi altor temerari, le întind o mână de ajutor. Mare atenţie la sugestiile motorului de căutare!

Să-l văd pe ăla care mă contrazice!

Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Brăila, cea mai mare comună a ţării

2008-12-16T19:17:00.001+02:00

Despre Brăila s-au scris şi se mai scriu încă articole care să atragă atenţia opiniei publice. Încă de pe vremea lui Codin şi a lui Terente, oraşul se raporta la port, cu întreaga sa activitate, la silozuri, aici funcţionând şi bursa agricolă, cea care stabilea preţul grânelor, mori, bănci, manufacturi, peşte, vapoare, marinari, cuiburi de dragoste şi mahalale.
Dacă îi spui, de exemplu, unui bucureştean, şi astăzi, de Brăila, te întreabă de peşte, ca şi cum Dunărea ar trece pe sub balcoanele tuturor, iar locuitorii urbei, nu ar avea nimic mai bun de făcut decât să stea cu băţul în apă toată ziua. Te mai uiţi şi pe statistici, la cele actuale, şi descoperi că localitatea se află pe un fruntaş loc 3 la capitolul nesiguranţa cetăţeanului şi ca să fim în ton cu actualitatea imediată şi palpabilă, Brăila nu mai are nici port.
Toate ca toate, dar la cifre, că am ce am cu ele, suntem printre primele 10 oraşe din ţară ca număr de locuitori, iar statutul de municipiu se amplifică şi prin reşedinţa judeţului cu acelaşi nume. Din perspectiva culorii politice, suferă în prezent nostalgia roşului, ca un simbol al faptului că pe aceste meleaguri proletariatul avea o reprezentare majoră. Cât despre salcâmii lui Panait Istrati, să spun doar, că au îmbătrânit pe cărţile poştale ale vremii.
În imaginea de mai sus, se observă o metamorfoză cel puţin ciudată, pentru că din logica Poştei Române, urbea nu are nicio valoare; Brăila nu este altceva decât o comună. Şi din prisma celor prezentate până acum, rezultă că este cea mai mare comună din ţară. Fotografia este realizată în Gara C.F.R., la una din unităţile de coletărie ale regiei autonome. Clădirea, proaspăt cosmetizată cu termopane, are pe frontispiciu, aceast panou luminos, de unde se poate observa clar - fie şi din tren - că nu ai ajuns la destinaţie, ci că încă mai rătăceşti prin comunele, ori satele căii ferate.
Am hotărât să trimit această imagine, prin e-mail, Poştei Române. Nutresc speranţa că voi coborî un attach plin de argumente, unde, din punctul de vedere al celor care au întocmit asemenea departamente, districte şi servicii (fie ele şi mecanizate, ca agricultura), brăilenii sunt cea mai mare comunitate rurală din ţară.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Blonda de la "bibliotecă"

2008-12-15T23:00:00.003+02:00

Distinsă şi elegantă, în mintea ei, cu o privire tâmpă, din cauza zâmbetului fals ancorat în instituţie, probabil de la primul bărbat care i-a ieşit în cale, expresivă şi caldă, te cheamă permanent la un dialog al mimicii. Face excese de tot felul, în special cu gura, care, de multe ori, o salvează din situaţiile limită în care intră fără să vrea. Oferă răspunsuri la tot felul de întrebări, pe care şi le adresează singură, să se convingă de faptul că este la serviciu şi nu în altă parte. Are soluţii doar la problemele tranşante, care se soluţioneză cu da sau nu. În rest, se află de fiecare dată în centrul atenţiei, generând prin inepţiile debitate, un val de reverberaţii la adresa doamnelor cu părul de aur. Nu face excese de feminitate când se află în faţa bărbaţilor, pentru că e plină de gesturi şi expresii masculine.
Singurul ei ţel este să învingă; probabil că de mică s-a tot lovit de probleme, încât dorinţa de a învinge măcar o dată, o erodează din perspectiva sa de femeie cu funcţie. Nu are niciun avans faţă de restul persoanelor feminine din instituţie, în ceea ce priveşte vestimentaţia, pentru simplul motiv că o încurcă. Ar fi preferat – probabil – o bibliotecă nud, acolo s-ar fi descurcat până peste poate, şi asta pentru că intră de multe ori în situaţii stânjenitoare, fără să aibă măcar intenţia de a-şi proteja intimitatea.
Nu sunt ireverenţios în apreciere, dar este imposibil să nu descoperi cât banal şi câtă lipsă de preocupare intelectuală are, după un dialog formal, şi asta pentru că afişează de fiecare dată un dispreţ suveran faţă de carte în general.
Este, în schimb, un fin observator al defectelor omeneşti, de care face haz ori de câte ori i se iveşte oportunitatea, fără să discearnă între comportamentul individual şi cel de grup. Încarcă derizoriu sensul unor cuvinte pe care le foloseşte indiferent de situaţie, ca o semnătură lingvistică trântită pe foaia oricărui dialog.
Nu este tristă, pentru că ştie din startul oricărei discuţii că are dreptate, şi că nu trebuie să mai dovedească acest lucru, motiv pentru care nici nu prea lasă partenerului de discuţii posibilitatea expunerii punctului de vedere. Dacă, totuşi, personalitatea celui cu care intră în contact este una cu notorietate, dă vina pe bancurile cu blonde, pe care ţine în mod obligatoriu să le catalogheze ca fiind adevăruri incontestabile.
Citeşte, în schimb, subtitrările de la filmele format avi şi mpeg, dar şi e-mail-uri publicitare. Face – cred – acest lucru pentru a i se spune, măcar o dată, că este frumoasă, deşteaptă şi cu simţul datoriei.
Lipsa lecturii şi apatia făţişă faţă de actul de cultură n-o feresc de erori, iar stângăcia în aprecieri o dezechilibrează în faţa bunului gust şi a decenţei.
Nu ştiu cum reacţionează în situaţiile de criză, dar oferă spectacol gratuit pentru orice fleac, şi mai ales pentru acele treburi ce sunt oricum rezolvate de alţii, şi care din motive obiective, îi ocolesc urechile.
Nu iese din cuvântul celui de sus, care îi controlează toate gesturile, motiv suficient ca să-l umple de răsfăţuri, într-o armonie deplină, afişată de multe ori şi în văzul celorlalţi angajaţi. Cultivă amiciţii formale cu orice potenţial candidat la scaun, doar, doar, să lase impresia că ar avea veleităţi de leader.
Aş putea să continui acest deosebit portret, dar până şi tastatura dă semne de oboseală în faţa situaţiei, obligând buricele degetelor să exprime indignarea, potrivit căreia, personajul şi biblioteca, nu sunt ficţiune.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Irealitatea din realitatea imediată

2008-12-10T13:41:00.001+02:00

Străbat des un drum, nu prea lung, care duce de la casa mea la un fel de băcănie. Un fel de magazin „cu de toate”, cum spune patroana, de unde cumpăr ţigări, pâine, cafea şi coniac. Merg pe Carantina, trec pe lângă Moara Violatos şi, exact după două colţuri, apare o casă veche, situată chiar în capătul bulevardului Cuza. Aici e Mecca acestei părţi a Centrului Istoric. De aici se aprovizionează toată zona. Cu „de toate”.
Vizavi, la parterul unei case tot vechi, dar restaurată relativ recent, se poate admira expresia deplină a eclectismului contemporan în fericirea comunitară: o cameră ticsită de „american poker”- uri electronice, afişe cu femei goale, icoane xeroxate, beţivi de vârsta a doua, liceeni, muşte, mese din plastic alb acoperite de telefoane mobile din cele mai sofisticate, mirosuri dulci-acrişoare de mucegai aproape sufocate de parfumuri orientale, mârâituri şi înjurături ţâşnind din guri căscate la o plasmă pe suprafaţa căreia aleargă nişte bărbaţi şi, în fine, flori nemuritoare puse în cutii de torturi de îngheţată. Pe uşa de la intrare scrie doar atât: BAR. În stânga uşii, pe zid, se zăreşte o jumătate de statuie cam de un metru douăzeci, înfăţisând partea dreaptă a unei Atene cu mâna îndoită pilduitor. Tăietura a fost executată perfect, cu o îndemânare şi precizie impresionante, la fix cât să poată fi montată uşa de termopan. În faţa uşii, înşirate pe trotuar, sunt parcate patru autoturisme luxoase, negre şi argintii, cu plăcuţe de înmatriculare purtând combinaţii de litere din cele mai semnificative: TUN, LOZ, BAN, RAI. Maşinile, mi se spune, sunt ale patronului BAR-ului.
Nu o dată m-am întrebat prin ce ingenioase combinaţii economico-financiare se pot câştiga atâţia bani vânzând cafea de 6 bani şi lichior de 1 leu. Însă această întrebare, care a năucit o lume întreagă, se pare că n-are răspuns. Mă rog, tocmai mergeam să-mi cumpăr pâine şi ţigări, încercând să uit întrebarea, când, fără să apuc să prind de veste, am fost acostat frontal de un ţigan solid. Se proptise drept în nasul meu, mai să mă atingă. Mă privea în ochi şi mesteca isteric gumă. N-am avut timp să mă intimidez, că a trecut rapid la subiect.
- Auzi, mă chestionă scurt, şefu’ întreabă de unde ţi-ai luat pantalonii ăştia?
Făcea baloane mari din gumă şi trebuia să fiu atent, să-mi retrag capul la timp, altfel mi le-ar fi spart în ochi.
- Nu mai ştiu, am răspuns, îi am demult. Dar de care şef vorbeşti?
- Ăla.
Am privit spre locul pe care mi-l indicase cu o mişcare scurtă a capului. Din faţa BAR-ului mă privea un bărbat de vreo cinci zeci de ani, scund şi cu un cap gigantic, perfect rotund. Mânca extaziat un ecler, lingând cu râvnă crema şi caramelul scurse pe degete.
- Auzi? vorbi iar ţiganul. Da’ de ce ţi-ai lăsat perciunii ăştia aşa mari?
- Nu nimeresc niciodată lungimea potrivită, i-am răspuns. Şi ei cresc şi cresc.
- Auzi, fraiere? N-o mai face pe şmecheru’ că te las chel în gură. Şi vezi de-ţi adu aminte de unde ai luat pantalonii ăştia lucioşi, că întreabă şefu’.
Apoi plecă, în timp ce şefu’ îmi făcea cordial cu mâna, înghiţind ultima bucată de ecler.
A trecut un timp în care, de câte ori mergeam la magazinul „cu de toate”, priveam cu atenţie mişcările din jurul BAR-ului. Am putut constata că şefu’ cu eclerul în gură şi capul gigantic e patronul şi că maşinile sunt ale lui. Că au loc tot felul de manevre bizare: câteva fete cu feţele descompuse erau smulse din două maşini frânate cu dârzenie şi vârâte în două din maşinile lui şefu’, maşini care demarau în trombă. Sau: trei tineri plângând şi cerşind iertare în faţa şefului, în timp ce acesta, evident, mâncând un ecler, repeta ca un maniac „vă fac zarzavat, boilor, să văd banii, vă fac zarzavat, boilor, să văd banii”, apoi se scărpina brutal prin zonele intime şi iar îi ameninţa pe cei trei tineri cu băgatul la conservă. Sau: şefu’, evident, cu caramel şi cremă de vanilie întinse pe toată faţa, acostând o adolescentă de până-n 15 ani şi urlându-i vorbe dulci, cum ar fi „te fac prinţesă, foame-n gât”, „bag bani în tine ca-ntr-o saltea, panaramă”, „îţi arăt Spania până te ustură curul”. Sau, culmea bizareriei, nevasta şefului: o femeie corpolentă, cu două capete mai înaltă ca şefu’, tot timpul prevăzută cu pampoane colorate, enorme, lipite de plex şi care nu făcea un pas fără a executa rapid câteva seturi de închinăciuni, timp în care şi scuipa a descântec spre maşinile luxoase ale familiei, ca şi cum le-ar fi ferit de vreun pericol. Şi că pe şefu’ îl cheama... dar, cum nu-i frumos să dai numele oamenilor la blog, o să-i spun doar prenumele: Căpşunel.
Domnule, mi-am spus, şefu’ Căpşunel e un borfaş, nu-i nimic neobişnuit, omul e cu picioarele pe pământ, e pus pe note, acordat perfect la realităţile zilei, face trafic de carne vie, cămătărie, spală bani, are nevastă cu pampon, nume de fruct gingaş, patru limuzine, dar, orice ar fi, nu-i spun de unde să-şi ia blugi ca ai mei, lucioşi şi evazaţi. Dacă-l mai văd şi într-o astfel de pereche de pantaloni n-o să mai pot să vin la magazinul „cu de toate” şi-o să trebuiască să merg pentru ţigări şi alte chestii tocmai pe Calea Galaţi. Gata, măcar asta să fie, la nivelul aparenţelor, diferenţa dintre un golan de Brăila şi un bibliotecar – luciul pantalonilor.
Dar trăsesem concluzii pripite. Aveam să aflu în cel mai scurt timp că şefu’ Căpşunel nu era un golan simplu, ci unul complicat. Pompa bani într-o Casă de Copii, le cumpărase unor bătrâni un aragaz şi avea câteva invenţii cu privire la siguranţa exploatării instalaţiilor electrice. Tot bulevardul ştiuse, numai eu nu. Deveneam din ce în ce mai nervos, dovadă desele prilejuri pe care mi le înscenam pentru a ajunge în zona BAR-lui. N-am apucat însă să văd nimic deosebit, ci doar o nouă distracţie a lui Căpşunel, pe cât de infantilă, pe atât de mare succes, că se amuza tot omul nimerit prin preajmă. Căpşunel, cu un ecler într-o mână (evident) şi o mică pancartă în cealaltă, inspecta cu privirea bulevardul. Cum apărea o femeie cât de cât atrăgătoare striga: „Fă, câinele, te muşcă!”. Femeia se întorcea speriată spre Căpşunel, de unde auzea venind avertismentul. Căpşunel ridica repede pancarta şi începea să râdă delirant, scuipând cu frânturi de ecler în stânga şi-n dreapta. Pe pancartă, cu litere de-o şchioapă, într-o românească adusă la zi, scria: ŢIA-I LUATO.
Habar n-am cum de se întâmplă câteodată să fiu confiscat cu totul de un personaj de felul ăsta. Sau, mai bine spus, de ce, care sunt motivele pentru care unul ca şefu’ Căpşunel îmi intră-n cap şi nu-mi mai iese? Probabil pentru că nu-i nimic de înţeles şi toată situaţia mă duce spre obsesie. Oricum, am început să cer lămuriri cu privire la Căpşunel, de la oricine putea să-mi dea. Am aflat lucruri care m-au turtit. O bătrână, o vecină de pe Carantina, mi-a povestit cum domnu’ Căpşunel i-a trimis acasă trei băieţi care i-au reparat pe loc gardul aproape prăbuşit. Un domn în vârstă, prieten cu socrul meu şi vecin cu Căpşunel, mi-a relatat emoţionat, cu mâna în dreptul inimii, cum şefu’ l-a dus zilnic cu maşina, o vară întreagă, la Lacul Sărat, să facă băi de nămol, pe gratis, şi asta pentru că „este un om de mare omenie”. O vânzătoare de la magazinul „cu de toate” mi-a jurat că domnu’ Căpşunel, văzând-o plângând din cauza soţului bolnav, a scos pe loc 1000 de euro, „în foi de-o sută”, şi i-a dat pentru operaţia soţului. Iar capacul peste toate a fost vestea că domnu’ Căpşunel „s-a trecut” pe listele pentru consilieri judeţeni şi sigur o să urnească din loc Brăila, „că nu-i băiat prost deloc”. Mă durea capul, îmi vuiau urechile şi mă bâlbâiam de indignare. În absolutul teoriei, ori eu nu existam şi Căpşunel era real, ori eu eram cât se poate de real şi Căpşunel o himeră. În viaţă, însă, totul scapă gândirii. Nu mai e nici real, nici ireal, nici bine, nici rău, nici logic, nici ilogic. E un fel de Hemingway plângând de mila elefanţilor.
Şi, cum marile hotărâri se iau sub presiunea momentului, trebuia ca eu să-i vorbesc revoltat unei rude despre golanul de Căpşunel care dorea să fie şi demnitar.
- Care golan, măi, mi-a replicat ruda, ce tot spui acolo?
- Căpşunel, cine altul?
- S-o crezi tu, omu’ e tare, e un fel de director pe la Gaze, are facultate.
- La Gaze? Care Gaze?
- Cum auzi, la Gaze. Câte Gaze sunt? Nu trece un proiect fără el.
- Vorbeşti serios?
- Hai, măi, du-te, ce Dumnezeu... la Gaze lucrează omu’.
M-am dus. Spre casă. Am trecut prin faţa BAR-ului. Căpşunel tocmai boţise aripa dreaptă a unui BMW negru şi se amuza copios de cât de moale a fost tabla. Evident, mâncând un ecler. Apoi s-a aplecat şi a luat de pe jos o pisică pe care a început s-o pupe în bot. Îi spunea încontinuu: îţi dă tăticuţu’ să mănânci, îţi dă tăticuţu’ să mănânci.
Atunci m-am hotărât. În momentul acela. Cum îmi fac puţin curaj, mă duc la Căpşunel şi-i spun de unde mi-am luat blugii, chiar dacă nu a avut şansa de a ajunge consilier judeţean.
Cristian ROBU-CORCAN

Guverna-m-aş şi n-am cui

2008-12-09T13:52:00.000+02:00

Spectacolul aşa-ziselor negocieri între partidele câştigătoare la alegerile parlamentare din acest an, privind găsirea unei formule de guvernare viabile, a fost unul jenant şi, pe alocuri, greţos.
Cele cinci partide comuniste (cum le-a numit recent luptătorul anticomunist Vasile Paraschiv) care au intrat în Parlamentul României, PSD+PC, PNL, PDL şi UDMR s-au tot întâlnit prin reprezentanţii lor şi au convenit că au o multitudine de puncte comune, dar n-au putut să se împace asupra unui singur lucru, cel mai important: postul de prim-ministru. Adică vârful ciolanului.
În condiţiile crizei economice care a început să se manifeste explicit şi la noi, mai-marii partidelor comuniste postdecembriste sunt foarte interesaţi dacă această căruţă şubredă, numită România, poate să fie plimbată pe roţi de Citroen, poate fi împinsă de un prostănac sau poate fi trasă de un buldog cu colţii tociţi...
Este mai mult decât limpede pentru toată lumea că interesul de partid, orgoliul de a fi întâi-stătătorul Guvernului, primează în faţa interesului naţional. Justificarea e simplă şi perversă: fiecare partid merită să-şi impună propriul prim-ministru pentru că, nu-i aşa, în felul acesta se respectă voinţa propriului electorat, care ar fi foarte dezamăgit să ştie că nu are la guvernare idolul său. Electorat care, abia acuma, în faţa circului dizgraţios al ciolaniadei, îşi dă seama că a votat cam cum se dă cu parul la oină: hotărât, dar aiurea. Consecinţa? Imposibilitatea formării unui guvern majoritar şi a unei majorităţi parlamentare în afara compromisului.
Curios este faptul că preşedintele Traian Băsescu nu încearcă mai mult în direcţia convingerii lătrăilor de partid că avem nevoie cât mai repede de un guvern stabil, format din specialişti (cu sau fără culoare politică), un guvern de criză şi nu unul care să satisfacă orgoliile foştilor comunişti îmbrăcaţi astăzi în Armani. Sau poate că toată această luptă surdă îi convine de minune marinarului care-i interesat să întărească imaginea instituţiei prezidenţiale şi nu a partidelor care-şi trimit (de data asta uninominal) reprezentanţii în Parlament şi Guvern doar ca să doarmă...
Dan BISTRICEAN

Tulbure

2008-12-05T19:03:00.001+02:00

Nu ne putem controla sentimentele, dar ne putem alege atitudinile şi acţiunile. Astăzi, de dimineaţă de când am sosit la muncă, mi-am spus că trebuie să mai fac şi altceva decât practicile mecanice de a citi, ori a-mi bea ceaiul. Şi pentru că timpul era de partea mea, tot ce-mi mai rămânea era visarea. Uneori simt nevoia - normală de altfel - de a trece dincolo de cotidian, de protocolar, în universul neconvenţionalului, fără însă a ajunge in vulgar. Oare oamenii au o nevoie copleşitoare de a crede în ceva? Nu contează, important este modelul. Avem întotdeauna această caracteristică de a ne compara, de a ne privi în oglinda celui cu care intrăm în relaţie. Ne place să etichetăm din dorinţa de a fi etichetaţi. Şi ce este mai rău, e ca răspundem mai repede unei insulte decât unui compliment. Simple propoziţii.
De câte ori nu ni s-a întâmplat ca visând cu ochii deschişi să cădem în ghearele aparenţei. De câte ori nu am vrut să cunoaştem oameni, iar scuzele pentru care am fost refuzaţi au fost atât de banale încât doar politeţea le mai putea susţine.
Şi semnele, aceste indicatoare ale parametrilor de urmat din viaţa de zi cu zi, ar trebui să ne dezvolte o psiho-semiotică care să ne scoată întregi din oceanul de convenţii unde navigăm în derivă.
Deschizi internetul şi te izbeşte prescurtarea şi extensia. Deschizi sertarul cu amintiri şi găseşti copilăria pe care o traversai cu bicicleta. Deschizi portofelul şi în loc de bani de plastic dai de o bucată - tot de plastic - cu o bandă neagră pe verso, care-ţi aminteşte că din combinaţia C.N.P.-ului - matematic vorbind - nu poţi afla niciodată care sunt adevăratele comisioane care se răsfrâng de fiecare dată asupra retragerilor de numerar din colţul de bancă unde ţi-ai permis să-ţi expediezi remuneraţia.
În fine, deschizi ochii şi vezi că până la urmă tot la birou eşti, îmbălsămat de aerul preocupărilor cu caracter intelectual, pe birou care, alături de butoanele şi ecranul calculatorului mai stă şi cana cu ceai care nu vrea sa se răcească. Acesta este ceasul cel mai de preţ că nu ai fost furat de gânduri prea mult timp. Şi mai sunt şi telefoanele fără disc, mochetele cândva nebătătorite, jaluzelele, albul tavanului şi prizele, frumos aliniate, de jur împrejurul încăperii. Eşti la muncă şi weekend-ul stă să-ţi amintească de faptul că şi plecatul undeva înseamnă să visezi, să ai timp, să ai bani.
Weekend-uri pe vecie plăcute!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Prostia cu coroniţă

2008-12-03T13:07:00.001+02:00

Sînt prostănaci de tot felul. De toată mîna. Din categoria obişnuită fac parte cei ce se strecoară, trec aparent neobservaţi, se confundă cu peisajul. Intervenţiile lor sînt molcome, gîngurite, bîlbîite. Au un aer idiot-reflexiv, par paşnici şi împăciuitori, dar niciodată de acord cu altcineva. Se retrag în tăcere şi ţes intrigi stupide, căznite, pe marginea ţînţarului din vază sau a rahatului de pisică din rigolă. Mai întotdeauna ajung un soi de şefi pe la cadre medii. Cînd glumesc, rîd numai ei. Cînd sînt serioşi, sînt numai ei. În caz de război, îi preocupă şahul. Pe timp de pace, sînt împotriva musulmanilor. Sînt prostănaci de-ai noştri, dragi, îi iubim şi-i includem, în mod obligatoriu, în orice decizie.
Dar sînt şi alţii, mult mai performanţi. Cu coroniţă. Cu panaş. Sînt cei care-şi încep carierele pe forumuri. În comparaţie cu primii sînt extrem de activi. Combativi. Dacă unui astfel de prostănac cu coroniţă i s-a pus pata pe tine, chiar fără motiv, te-ai ars. Te va urmări toată viaţa. Mazilirea ta va fi unica lui raţiune de a trăi. Un astfel de prostănac este prezent peste tot. Este aproape ubicuu. Este prezent peste tot şi caută, ca un maniac, aliaţi. Aliaţi pentru a distruge pe... În primă fază nu prea ştie bine pe cine. Dar poate funcţiona chestia cu pata. Apoi, prostănacul cu coroniţă se pricepe la absolut orice. Poate vorbi în orice moment despre orice: despre fizică, chimie, matematică, despre ginecologie, pedichiură sau măşti pentru faţă, despre politică, artă, literatură, despre vecini, eschimoşi sau ugandezi. El nu şovăie nici o clipă. Nimic nu-l ia prin surprindere. Niciodată nu se îmbolnăveşte. Este zdravăn, rezistent la orice climă, ironie sau atac. El nu are alt scop în viaţă decît a dovedi, a demasca, a deconspira.
Bleah!
Cristian ROBU-CORCAN

Timpuri noi la vremuri grele!

2008-12-01T21:25:00.002+02:00

Pun pariu că în această zi de 1 Decembrie, zi naţională, mulţi români, nici măcar nu ştiu ce sărbătorim, ce e cu 1918, sau cine conducea ţara pe atunci. Dacă te mai uiţi pe la TV, mai sunt unii care confundă acel 23 august, cu 10 mai, ori 24 ianuarie. Ce mai contează cine şi când, de asta să se ocupe istoricii, românii de rând vor să petreacă, iar motivul poate fi oricare, important e să se distreze. Chestia cu pâine şi circ nu-i doar o sintagmă ruptă din carte, ci pură realitate. Ce anume? Vremea? Nu contează, că românul petrece în felul său, strâns unit în jurul bucătăriei, iar curajul urărilor vine tumultos de la vinul care se bea cu cana, sau tăria cu paharul, dar neapărat, cană după cană şi pahar după alt pahar.
Dar pe cine ar interesa amănuntul istoric? Mai vezi câte o faţă cu autoritate publică, adormită din cauza emoţiilor de peste noaptea numărării voturilor, care s-a uitat cu mâna la tâmplă, în timp ce fanfara traducea Imnul de stat. Stă omul nostru cu ochii închişi, ca un actor cu rol dramatic, dar ce e în mintea sa, numai necuratul ştie să citească!
Important e că se poate profita din plin de berea, mititeii şi sarmalele scoase la aer. Şi ce dacă ne-am suprapus cu oficierea rezultatelor uninominalului, care a reuşit să schimbe codul politic al ţării din portocaliu în roşu, cui îi mai pasă de semnificaţii, când românul ştie că ziua naţională înseamnă o nouă zi tăiată din calendarul muncii?
Îmi vin în minte versurile, deloc celebre, ale unor Timpuri noi, stihuri care sună cam aşa:
Azi serbăm iar victoria,
Şi îndoiala se ascunde în gând.
Azi serbăm iar victoria,
Moralul e un struţ cu capul în pământ.
Te înteb dacă e vreo schimbare
La oamenii din jur.
Azi serbăm iar victoria.
Hingherii dorm şi câinii latră-n mahala.
Azi serbăm iar victoria,
Cu oborocul car lumină şi pe strada mea.
Te întreb dacă vezi vreo schimbare,
Mă întreb dacă simţi vreo schimbare,
La oamenii din jur.
Zic vouă celor fără de prihană,
Zic vouă păcătoşi cu chip smerit,
Zic vouă luptătorilor cu pieptul rană,
Şi ţie politruc nenorocit.
Zic vouă care-aveţi încă puterea
Să scoateţi răul care zace-n voi,
Voi, care vă agonisiţi averea
Ca vagabonzii, scormonind gunoi…
Şi când te gândeşti că din 1992, de când un anume Dan Iliescu dădea voce acestor versuri, nu s-a întâmplat nimic care să le modifice, măcar aşa, un pic, ajungi tot retoric să te întrebi, de ce nu se mai cântă aşa ceva? La TV doar aşa-zişi realizatori de emisiuni, cu priză la public, care îşi ţin spectacolul ieftin în aceeaşi manieră plină de banal şi comerţ, iar ca să nu credeţi că ceva nu este altfel decât o prelungire a duminicii, avem şi o simulare de paradă militară, cu o armată de paradă, că la o adică, să ne ferească Cel de Sus!
Dar e bine, ca la urs se strânge lumea, şi unde e bâlci, se încing şi grătarele. Unde mai pui că ieri l-am serbat pe ocrotitorul spiritual al ţării, pe Sfântul Andrei. Ne-au mai rămas şi de acolo oarece mâncăruri şi obiceiuri de dulce. Dar ne iartă capetele încoronate ale ortodoxiei noastre, că doar n-o să dea canon naţional pentru un pârdalnic de mititel sau o neaoşă sarma, ce-şi înveleşte nuditatea cărnii în foiţa de vită sau de varză murată.
Ce sărbătoare naţională, că dacă-ţi trece prin minte să scoţi drapelul pe balcon, se mai trezeşte câte un trecător să-ţi arunce vorbe grele, ori să te includă la categoria adrianpăuneştilor, ori a vadimilor.
Ziua naţională se sărbătoreşte altfel pe malul stângaci al Prutului, acolo unde însemnele româneşti şi istoria ne joacă feste, nu farse, ca să parafrazez un persoanaj – chipurile – fictiv, dintr-o peliculă inspirată din fapte reale.
Azi serbăm iar victoria, îmi răsună obsesiv, ca un leit-motiv al întregii zile, mohorâte, probabil, că şi soarelui i se face lehamite de cum îşi batjocoresc românii identitatea.
Să te mai întreb dacă vezi vreo schimbare? Răspunsul este unul subînţeles. De aceea, închei cu alte vorbe, spuse tot de un necunoscut al neamului, pe nume Andrei Gheorghe, cuvinte rostite la sfârşitul unei casete audio şi care sună aproximativ aşa: România este ţara în care niciodată, nimic nu se termină!
Atât am avut de spus!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Vremea amintirilor

2008-11-29T11:41:00.000+02:00

Sunt sigur că în materie de povestit, toţi mai avem ceva de adăugat, şi asta nu pentru că nu ne-au ajuns cuvintele, ci pentru că amănunte deosebite se recompun din materia cenuşie, în imagini clare, fie ele şi neplăcute.
În ceea ce mă priveşte, pentru că nu pot vorbi acum de catedră, decât din prisma celui care o ocupa doar în pauze, am o amintire interesantă – zic eu – cu o profesoară tânără de chimie şi o clasă (unde mă includ) de băieţi şi băieţoaice.
Eram prin a VII-a, cam pe acum, pe la trecutul lui noiembrie în sărbătorile de iarnă, în ultima bancă de pe rândul de la perete. Şi, cum pe vremea aceea, fiecare bancă făcea de serviciu câte o săptămână, eu şi colegul împărţeam sarcinile, aşa încât să ne putem termina la timp atribuţiile. Unul ştergea tabla, altul aduna hârtiile de printre rânduri, mişca faţa de catedră şi, nu în ultimul rând, avea grijă că una din scândurile catedrei, care se interpunea între picioarele celui ce ocupa scaunul şi privirile noastre, să nu fie atât de bine montată.
La ora de chimie totul era altfel. Băieţii stăteau în primele bănci, iar fetele în spate, şi asta nu pentru interesul deosebit pe care-l nutream pentru formule, ecuaţii ori probleme. Doamna de chimie era un personaj remarcat şi printre colegii de breaslă, asta din spusele elevilor de serviciu pe şcoală, care-şi aveau postul la uşa cancelariei şi care trăgeau cu urechea. Doamna de chimie era un fan al modei mini, şi la tunsoare, şi la fustă. Iar pe vremea aceea, în 1986, ciorapii lycra erau accesorii feminine, care purtate, duceau şi la destrămări de căsnicii. Conservatorismul doamnelor de istorie, română şi geografie, duceau de multe ori la ridicarea tonului, şi nu de puţine ori comentariile se prelungeau şi dincolo de uşa cancelariei, spre deliciul nostru, al elevilor, mari amatori de cancan.
Şi venise doamna de chimie în acea zi, cu o fustiţă neagră de piele, iar mai sus, o bluză de care nu-mi mai aduc aminte, pentru că informaţia mea vizuală nu trebuia să treacă de bazin. Aşezase catalogul elegant pe colţul catedrei, iar peste el poşeta, apoi începuse să se plimbe rar, dar apăsat, printre rânduri, lăsând în urmă o dâră de parfum, care nu avea nimic cu România acelor vremuri. Şi cum se plimba dumneaei şi punea şi căpăta răspunsuri direct din bancă, şi bine că mi-am amintit de chestia asta, a observat despărţitura cu efect din catedră. Pentru că nu se putea compromite cerând explicaţii, s-a bucurat că nu a luat loc. Surpriza pe care i-o pregătisem însă, avea să fie specială.
Înainte de începerea orei, pentru că tabla trebuia bine ştearsă, mutam creta de pe margine pe postament, aşa încât dâra de apă lăsată de burete, să nu o ude. Uitasem atunci să mai pun creta la loc. Doamna nu şi-a dat seama. Ne-a dictat titlul noii lecţii, apoi, reflexiv, s-a îndreptat spre tablă să scrie titlul. Şi pentru că toţi eram cu nasul în caiete, iar profesoara neintenţionând a ne deranja, a mizat pe faptul că privirile noastre sunt în altă parte. Cu mişcări delicate, s-a aplecat într-o parte, ducând o mână către cretă, iar pe cealaltă, educat, la spate, să-şi tragă fustiţa în contrabalans. În acel moment, elevul de serviciu (eu), a luat cârpa de şters praful din bancă şi, într-o fracţiune de secundă, a rupt-o zgomotos în poală. Doamna a sărit ca arsă, şi cu ambele mâini şi-a lipit fesele, răspunzând hohotelor noastre cu un zâmbet metalic. Încet, încet, s-a scurs pe după perete până la uşă, apoi, ţine-o, până în cancelarie, direct – cred – până la toaletă. Şi era un râs în clasă, cu lacrimi, pentru că toţi credeau că doamna şi-a rupt fustiţa. Şi râdeam şi eu, dar de două ori mai mult: primo, pentru că râsul e molipsitor; secondo, ştiam cine este capul răutăţilor.
Şi din ziua aceea, nu am mai văzut-o pe doamna. Ultima amintire despre dumneaei a rămas în catalog, în dreptul notei la purtare, la toată clasa: 8. Ce ruşine, şi mai ales în ce postură am pus-o pe biata femeie, când a constatat că materialul veritabil al fustei nu cedase, ci doar poanta unui copil fără minte o transformase în subiect de staşnică amintire, mult timp de atunci.
Mi-aş dori să o reîntâlnesc, să-i spun adevărul, să văd că-mi întoarce spatele, sau că zâmbeşte a iertare, iar pentru că acest lucru este aproape imposibil, prefer să pun capăt nostalgiei care m-a cuprins.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Nutridiei şi-o pâni!

2008-11-25T20:25:00.002+02:00

Stăteam ca orişicare la rând într-o băcănie obişnuită, cu pretenţii de market, şi unde în faţa mea se mai aşezaseră câţiva muşterii. Ca şi vremea de afară, înghesuită în cele cateva zile, care dau să se reverse peste calendarul plin de serbări, sărbători şi sărbătoriţi, produsele claie peste grămadă îţi loveau privirea cu tot disconfortul amestecăturilor de culori de pe ambalaje. Dar dacă ar fi fost numai culoarea ambalajului, zău că eram prea european! Săpunuri printre biscuiţii în celofan, pasta de dinţi şi spuma de ras alături de cerealele din toate dimineţile, sutiene şi chiloţei cu dantelă, spânzuraţi de expozoarele cu spermint şi snacksuri, iar printre cârnaţii de o grasime exagerată, dormeau în lada frigorifică cu geam transparent, ceva creme (probabil) de mâini.
Coada se mişca încet, tocmai venise pâinea, iar şoferul, ajutorul de şofer şi agentul de vânzări, metamorfozaţi într-un singur personaj, nu avea decât o singură viteză. Şi pentru a fi cât mai convingător, vizavi de gabaritul celor două lăzi de-o dată cărate, dornic să impresioneze, semnaliza verbal un pardon!, pardon!, cu accentul pe prima silabă.
Cele două reprezentante ale marketului, obosite până peste poate, cu mâinile în şolduri, asigurau confortul mişcărilor bărbatului cărăuş, ca nu cumva să-i scadă apetitul pentru activitate.
Ronţăiau amândouă gumă, probabil să-şi menţină caldă dicţia atunci când numără restul cu voce tare în faţa clientului, sau ca să mai pocnească un balon (de gumă, evident), tot în faţa clientului, care-şi adună prea des măruntul de pe tejghea.
În fine, doamna cu pălărie, prima la rând, arată cu degetul către un baton de salam, aflat la verticală alături de ceilalţi confraţi parizeri. Este rapid şi bine înşfăcat de una dintre femei, care-l poposeşte cu bun antrenament direct într-o pungă-sac, cât să încapă în ea douăzeci de semipreparate.
O altă doamnă urmează la carnaţi, biscuiţi şi pâine trântită, iar ca rest un jelibon, adeziv perfect pentru o proteză dentară.
Domnul din faţa mea este mai modest, cere sortimente mărunte, de pe multe rafturi şi mai ales, lucruri aflate la altitudine, motiv pentru care una dintre dudui oftează şi îngaimă cu volumul unei rugăciuni ceva tot de sfinţi. Mai vrea omul nostru şi o pâine, iar doamna cu sorţ alb la origini devine tare obosită, trântindu-i o franzelă peste banii pregătiţi la schimb.
Afară scârţâit de roţi.
O maşină de-asta de teren, frânează brusc drept la bordura alimentării. Coboară din partea şoferului un tip scund, elegant în felul lui, cu pantofi sport marca piaţa mare şi un costum sportiv cu inscripţia vizibilă şi de pe lună adiads, se pare, la ofertă cu încălţămintea. Intră ca la el acasă direct în faţă şi strigă piţigăiat, ca strâns de nas: nutridiei şi-o pâni! Femeia de la tejghea se execută rapid, iar lacto-barosanu’ lasă o hârtie de cinci lei, fără să mai ceară ceva în schimb. Şi în timp ce se repezea la uşă, colega tejgheriţei chiuie ca la botez, pe vocea I: sî ne trăieşti, patroani!
Domnul din faţă, mască, doamna din spatele meu mută şi surdă, eu statuie, numai cele două animatoare zâmbesc una la alta eliberând ceva silabe amestecate cu baloane de gumă.
Am uitat de timp, de oameni, şi mai ales de ce venisem în prăvălie.
Mi-am tras mai pe urechi şapca, plecând în căutarea (definitivă) a altei aventuri din seria cumpărăturilor domestice.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Minunat!

2008-11-23T21:37:00.003+02:00

Ce bine că Radio România emite şi în FM. De acum pot asculta Cotele apelor Dunării în stereo.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Hemoglobină plus albastru de metil

2008-11-19T21:55:00.003+02:00

Daniela Bartoş este un deputat român în legislatura 1996-2000, ales în judeţul Brăila pe listele partidului PDSR. Aceasta este definiţia pe care o găsim în Enciclopedia liberă Wikipedia, de altfel întreg articolul şi bagajul de informaţii despre doamna cu pricina.
Pe dumneaei am reîntâlnit-o ieri în autobuz, evident, nu în persoană, cred că nu a mai trecut prin oraş de foarte multă vreme, ci imaginea sa. Un bătrân, un pensionar, destul de rapid în mişcări şi cu un zâmbet care trăda bucuria unui dar, împărţea de zor, dintr-o pungă roşie, mici atenţii călătorilor hămesiţi, obosiţi şi cu capul în jos. Şi trecea bătrânelul acesta, cu o mecanică bine unsă, servind câte un carneţel, un pix şi o brichetă, posesorilor de bilet şi abonament. Nu făcea nicio diferenţă, că sunt doamne, domni, nu, la el toate cadourile erau roşii.
Nu l-am refuzat, aş fi fost singurul şi nu e bine să te pui cu majoritatea nici măcar în autobuz, că şi acolo se poate ridica unul de pe locul lui şi să asmută: cine nu e cu noi, înseamnă că e împotriva noastră!
Ajuns acasă, în confortul luminii de monitor, apărat de tastatura luată pe vechea legislatură, mă pun cu degetele la muncă.
1. Pixul. Stimată doamnă deputat, cu pixul vă înţeleg, e o uneală intelectuală, bună oricând trebuie să completăm un rebus, o integramă sau să semnăm o condică de prezenţă ori vreun document de vărsământ. Pixul e mai mult decât o necesitate cotidiană, e un simbol electoral al sudurii dintre partide. Cum vine asta? Vă spun acum că e simplu. Pixul e compus dintr-un suport de culoare (politică) roşie şi are o pastă albastră. Inscripţia PSD+PC de pe el îmi confirmă că am dreptate.
2. Carneţelul. Aici totul este nostalgie. Are dimensiuni de buzunar, probabil că respectă normele europene de notare a informaţiilor culese de pe teren, cu coperţile de aceeaşi culoare cu a siropului de zmeură. Cu litere albe de tipar, îngroşate, scrie ca să fie observat şi de alegătorul-ţintă: BARTOŞ DANIELA DEPUTAT. Va să zică, ce rost are pixul dacă nu-l foloseşti? Şi cum niciun specialist în ale propagandei electorale nu şi-a bătut capul cu integrame, carneţelul roşu, nostalgicul carneţel roşu, doamnă deputat, că sigur vă mai aduceţi aminte de el, astăzi vă reprezintă interesul. Ce-i drept, nu mai are stema R.S.R. pe el şi nici denumirea de CARNET DE MEMBRU, ştanţate cu auriu, dar seamănă. Singura diferenţă e aceea că ăla musai trebuia ştampilat la timp.
3. Bricheta. Păi bine stimată doamnă, de frica unui procentaj slab vă aliaţi şi cu fumătorii? Dumneavoastră care ne-aţi fost un adevărat ministru de va(r)ză al sănătăţii? Cum e doamna Bartoş cu bricheta? Fumaţi, vreţi să ne fumaţi, sau să ne-apucăm noi, ăştia, nefumătorii? Eu cred că până la urmă vreţi să ne-afumaţi, că decât să avem roşu în gât, mai bine pe 30 noiembrie pe ştampilă.
Ce staf de campanie atent, doamnă deputat de Brăila. Dar la un pachet de ţigări roşu, v-aţi gândit? Sunt sigur că da, dar ar fi trebuit să adăugaţi şi inscripţia: Votatul dăunează grav populaţiei!, şi asta nu vă convine, că de...
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Metafizică

2008-11-19T17:11:00.002+02:00

Astazi am vazut un câine şi pentru că era deja şchiop, nu am mai aruncat cu piatra!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Să râdem (sau să plângem?) cu Mircea Geoană

2008-11-18T09:37:00.002+02:00

L-aţi crezut pe domnul Iliescu... V-aţi râs cu gura până la urechi când geniul politic din Olteniţa i-a trântit-o tovărăşeşte ciracului său pesedist: Eşti un prostănac! I-aţi ţinut trena marinarului când a rânjit batjocoritor spunând că Mircea Geoană este un perdant de meserie.
Ei lasă că vă arată acum fostul ministru de externe cu ce se mănâncă social-democraţia şi ce-i poate lui materia cenuşie când vine vorba de politică economică internă. Să-l ascultăm: Analizăm posibilitatea unei amnistii fiscale pe termen limitat pentru a permite celor care doresc să readucă în circuitul cinstit al economiei resursele pe care le-au obţinut poate prin alte mijloace... Aha, nu-i prostănac deloc, nu-i aşa? E chiar sclipitor, iar zicerea lui s-ar putea înscrie, în conştiinţa posesorilor de averi ilicite, ca o veritabilă apoftegmă. Hoţii postdecembrişti pot dormi liniştiţi, şi-au găsit protectorul providenţial: Mircea Geoană.
Ştim cu toţii că trăim într-o democraţie schimonosită, în care doctrinele şi ideologiile politice n-au absolut niciun sens. Astfel, social-democraţia românească, în loc să se erijeze (la modul real, nu populist) în protectoarea şomerilor, pensionarilor, angajaţilor, se constituie într-un grup de interese abjecte care să servească exclusiv milardarilor de carton. Se ajunge astfel la situaţia absolut incredibilă în care un Radu Mazăre nu mai vede electoratul din lanul cu fotomodele, Adrian Năstase abia mai respiră de sub mormanul cu Rembrandt, Van Gogh şi Ciucurencu, iar un Corneliu Iacubov îşi face freza în curentul iscat de elicopterul personal cu care decolează spre afaceri care vor duce România pe cele mai înalte culmi ale bunăstării. Cred că, dacă tovarăşul Marx ar avea ştiinţă despre ce urmaşi într-ale socialismului a lăsat în spaţiul carpatin, s-ar îmbăta crunt, să uite că pe lumea asta sunt lucruri mai rele decât exploatarea omului de către om.
Nu ştiu dacă la ora când vor fi publicate aceste rânduri electoratul va fi taxat ieşirea neinspirată a fruntaşului pesedist şi nici nu ştiu dacă mai contează prea mult acest lucru. Pentru că a-i sancţiona pe stângişti, înseamnă a le da credit celor de dreapta. Mă întreb însă: care dreapta?? Păi bine, ne rămâne votul în alb, nu?... Ei, şi?
Dan BISTRICEAN

Vă salut, doamnă profesor!

2008-11-18T08:27:00.002+02:00

Nu pot să spun că am mai avut ocazia, dar dacă vremurile sindicaliste din ziua de azi mi-au năpădit nostalgii cu numere matricole cusute pe umărul uniformei, nu voi ezita să continui. Lucrez la stat, iar limba română scrisă şi vorbită este un examen dificil chiar şi la vârsta aceasta pentru mulţi dintre cei de deaspra mea. Cum nu-mi permit meditatori mi-am îngăduit să vă răpesc din timp şi să vă rog să găsim un subiect comun. Prefer cu versurile; nu am talentul de a le potrivi în aşa fel încât să construiesc un triolet, o terţină, sau un haiku măcar, dar mi-ar plăcea un indris, că tot e în vogă forma asta fixă. I-am urât pe Eminescu şi Arghezi, pentru că de fiecare dată îmi picau la lucrările de control şi teze, iar dumneavoastră mă trânteaţi rău de tot, motivând că dacă ar fi fost un alt poet, să zicem Alecsandri, luam nota 4, dar pentru Arghezi şi mai ales, Eminescu, 2 îmi este răsplata. N-am rămas corigent, cu toate că eram pe-aproape, doar proza m-a salvat şi nu aia a mea din compunerile cu propoziţii de post cu subiect, predicat şi atât, ci proza clasicilor. Şi că veni vorba de poezie, mi-aduc aminte de Vasile Voiculescu, cu Dragostea e unica vecie dată nouă, dar o las pentru altă doamnă profesor, mai din generaţia asta. Vă apreciez pentru faptul că nu mi-aţi dat voie să-mi cobor limbajul, dar nici să-l înalţ dincolo de zidul secerei şi ciocanului. Cât despre construcţiile mele narative din ziua de azi, îmi cer scuze, dar s-ar putea să mai găsiţi greşeli, că de, scriu la lumina monitorului pe tastatură neagră, iar dacă m-aş uita înapoi, cu siguranţă şterg jumătate din text. Spontaneitatea are şi revers - încerc să mă scuz - nu de alta, dar n-aş vrea ca în faţa cadrului didactic - ce sunteţi şi acum - să repet greşelile ortografice subliniate cu roşu. În privinţa maturităţii - trebuia de la capăt fraza asta, nu? - sunt multe de spus: unii au 36 de ani şi scriu ca la 63, dar marea majoritate, chiar dacă au 36 de ani, scriu ca la 9, când, probabil, ar avea primul contact major cu gramatica limbii materne. Iar o notă slabă, dar decât să mă prindeţi, mai bine să recunosc din start. Spuneţi-mi dacă mai aveţi poza aceea în care eram toată clasa, la sfârşit de ciclu liceal, cu dumneavoastră în mijlocul atâtor cravate de U.T.C.-işti. Zâmbiţi, nu? Tăriceanu în niciun caz când vine vorba de retribuţia altor mii ca dumneavoastră. Ştiu, am greşit, mă îndrept deja spre colţul pisicii. Nu ştiu acum dacă se mai practică, dar pe vremea mea - ca tare bătrân sunt - asta era o mare dezonoare facută elevului în faţa clasei. Dar pe atunci doamna de la catedră era mai înaltă şi cu tonul vocii şi cu stiloul pe nota la purtare, iar limba română nu era infectată cu mircicărtăreşti ca acum. Vă mai aduceţi aminte de teatrul de păpuşi, unde mergeam în clasa a XII-a, obligaţi să cumpărăm bilete, şi acolo nişte oameni mari se dădeau în spectacol în adevăratul sens al cuvântului, copilărindu-se până peste poate? Partea filosofică e că eu plecam mult mai plin de învăţăminte, în timp ce ei, păpuşarii, tot copii rămâneau. Mi-am adus aminte de toate astea pentru că azi, îmi trec prin mână texte măreţe, scrise de oameni mult mai măiaştri decât orice personaj ispirescian. Şi îmi pare bine că v-am fost elev, nu tocmai elevul pe care l-aţi fi vrut, dar pe-aproape. Şi vă mulţumesc. A, apropo, daţi-mi o carte de vizită să le-o dau şi ăstora...
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Că de, eşti femeie...

2008-11-15T22:26:00.001+02:00

În viaţă dai peste fel de fel de oameni. Unii vor să facă fapte bune, iar alţii să le primească. O parte sunt îmbrăcaţi, alţii, aşa cum erau şi acum o lună. Cei îmbrăcaţi merg, circulă, iar cei amărâţi, jos, cerşind. De câte ori nu ni se întâmplă să vedem acest decor...
Drumul până la destinaţie trece printr-o zonă comercială. Cumperi un ziar local, aşa, ca să faci impresie şi revista preferată, de trei ori mai scumpă ca ziarul. Afară e frig şi paşii îţi sunt repezi, iar mâna dreaptă stă să închidă gulerul scurtei, protejându-ţi gâtul. Pe drum, vizavi, e biserica, mare, impunătoare şi pentru că mâna dreaptă refuză să te asculte, nu te mai închini. Procesul de conştiinţă se converteşte rapid într-un gând de binefacere, de pomană către primul sărman apărut în cale.
Mergând cu nasul aproape îngheţat şi cu ochii întredeschişi din cauza înteţirii vântului, întâlneşti în cele din urmă şi un cersetor. Umbli prin buzunare şi pipăi un mărunţis, probabil monedele rămase de la revistă. Cu mişcări aproape mecanice îi arunci bănuţii şi-n minte te simţi iertată în faţa lui Dumnezeu de ultimul păcat de care-ţi mai aduci aminte, că de, eşti femeie. Radiezi, fapta bună a fost înregistrată de ceilaţi trecători, o parte îţi vor urma gestul, iar ceilalţi vor spune că te dau banii afară din casă, chiar dacă nu este aşa. După nu ştiu câţi pasi treci prin faţa unei vitrine şi intri în magazin pentru că de, eşti femeie, te trage aţa. Rafturile toate îţi iau privirea dar tu te uiţi doar la acelea la care-ţi dau voie cifrele preţurilor. Priveşti în stânga, apoi în dreapta, pe sus, pe jos şi până la urmă ochii insistă pe o posetă, că de, de-aia eşti femeie. Primul argument în favoarea achiziţiei se referă la faptul că nu poţi merge tot timpul cu mâinile în buzunare ca bărbaţii, ca unii bărbaţi. Deschizi portofelul, faci rapid o interogare de sold şi-i întinzi banii vânzătoarei care-şi antrenează muşchii faciali cu o gumă. Priveşti în gol la colegele care te vor invidia pentru achiziţie, că de, eşti femeie, iar lucrurile noi sunt sesizabile. Ce vei cocheta cu ele pe seama acestui accesoriu indispensabil vieţii feminine. Poate ai mai sta aşa pe gânduri şi un ceas, dar vânzătoarea insistă fluturându-ţi bancnotele, că mai trebuie să scoţi încă 5 bani pentru a acoperi preţul afişat. Începi din nou o vizită prin buzunare, te cauti, respiri greu, insişti, îţi tremură mâinile, dar nu găseşti soluţii. Dai să-ţi pregăteşti o scuză, măcar de politeţe, să nu creadă duduiţa că o iei peste picior, încerci să mai tragi de timp, să pară că e o chestiune de timp până găseşti măruntul, când, în spatele tău, apare ca din senin cerşetorul, cu palma sa murdară în care străluceşte moneda de 5 bani. Adio cu iertatul păcatului, că de, eşti femeie!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Presa de dimineaţă

2008-11-14T21:38:00.001+02:00

Ştiri deosebite ne invadează de dimineaţă spaţiul monoton din faţa ochilor obosiţi de somnul crizei mondiale, trecută prin aroma cafelei care tocmai a dat în foc. Aflăm de şpăgi noi date inspectorilor la Primăria Capitalei, de ieftinirile autoturismelor, de mezatul unor vilişoare de prin Pipera şi de alte atâtea câte pot încăpea pe foaia de ziar, numai publicitatea să nu fie deranjată. Ţi-e greu să rămâi comod şi reflexiv cafeaua se varsă pe pantaloni, direct în poală. E clar, ai deschis ziarul la pagina cu mondenităţi. O femeiuşcă goală puşcă îşi aruncă privirea direct către locul unde ţi-ai vărsat lichidul, de parcă ar vrea să te ajute… în vreun fel… adică în felul ei...
Mondenitatea salvează astfel starea de spirit a românului care pleacă la serviciu (gata pătat) şi cu gândul că a găsit şi primul subiect de discuţie cu colegii: „băăă, ai văzut-o p’asta de la pagina 5?”, după care răsfoitul paginilor de ziar se desfăşoară în mod rapid. Un oftat de admiraţie umple încăperea unde mai sunt şi câteva colege, evident, deloc deranjate de amănuntele care izvorăsc pe buzele masculine. Şi pentru că gusturile nu se discută, doar se dezvoltă, sunt chemaţi şi alţi curioşi de prin birouri. Discuţiile capătă la un moment dat o cale părtinitoare; se formează două cete: unii susţin că fata este minoră, alţii că nu. Serii de cafele aburesc pe mesele pline de documente şi tastaturi, în timp ce „armăsarii” se întrec în polemici de tipul „daca-aş fi cu asta o seară”…
Este de acum ora prânzului şi toţi muncesc pe rupte, domnii cu cravatele descheiate pe jumătate şi cu manşetele întoarse până la cot, iar doamnele zgâriind literele şi cifrele butoanelor. Cafeaua nu mai este decât o amintire din cauza zaţului brazilian aluvionar, depus la refluxul sorbului gâtlejelor însetate.
Pe marginea biroului, ziarul, într-o rână, cu pagina de titlu privind către furnirul mobilierului. Nu se vede decât un şapou, scris cu litere normale: „O mică parte din românii care muncesc în Spania se întorc de sărbători”, alături de o poză „fără sâni goi”.
Cred că se lasă seara, o seară de gânduri care prevesteşte o noapte mai ceva ca la solstiţiul de iarnă.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU