Jurnalişti!

Pentru sănătatea scrisului dumneavoastră evitaţi consumul excesiv de zacuscă, magiun şi jumări.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Întrebări pertinent jurnalistice sau bani ai dat, urs ai căpătat!

Trimite un SMS cu textul criză la numărul afişat pe ecran şi vei intra în competiţia pentru ocuparea unui pat în salonul noii secţii de psihiatrie a presei româneşti.
Un preambul onorabil pentru măscările de articole, care mai de care mai (na, că mi-am adus aminte de un cuvânt fabricat de presa românească, prin preluare abuzivă) bombastic, cu repercusiuni planetare asupra consumatorului de produs jurnalistic, bulversat în prima fază şi speriat în final.
Cine a inventat tot acest circ? Cui trebuie să-i mulţumim? Prin asta încercăm să mascăm impotenţa politică din ţară? Unde este acea armată de specialişti de acum 10 ani? Cum adică să strângem cureaua, precum în guvernele Victor Ciorbea şi Radu Vasile, când cureaua a fost privatizată atunci, făcând aripioare peste graniţă? Cum e să relatezi de la faţa locului o criză? Care sunt criteriile după care se edifică un titlu având un asemenea subiect de relatat? Ce înseamnă impact psihologic asupra publicului? Care este diferenţa dintre articolul de fond şi editorial pe subiectul dat? Cum definiţi no man’s land-ul dintre informare şi manipulare, să nu spun dezinformare? Cum puteţi echilibra din perspectiva subiectelor publicaţia sau programul în aşa condiţii? Să mai vorbesc de imparţialitate? Pe ce criterii comentăm sau îi lăsăm să comenteze acest subiect pe analiştii – apăruţi ca ciupercile după ploaie – şi transformaţi în salvatori ai neamului de dragul unor formulări lingvistice stereotipe ori a unei aşa-zise pretenţii carismatice? Şi dacă tot am amintit de jurnaliştii formatori şi analiştii universali, cum scăpăm, fraţilor, de foiletonul crizei tocate în media, cu impact monopolist în planul subiectelor şi nefast psihic în mintea receptorului? Cum e să comentezi pe coloane întregi problemele din sistemul bancar din România (era să scriu românesc), având alături, cât să acoperi un bloc-turn, o casetă publicitară la produsele unei bănci pe care tocmai o aminteşti în articol? Cât timp îi mai lăsaţi pe invitaţii emisiunilor de la TV să se certe între ei pe termenul buget, iar domniile voastre, doamnelor şi domnilor autointitulaţi jurnalişti să spuneţi doar publicitate? Şi dacă tot a devenit obsedant subiectul, nu vreţi să utilizaţi în loc de abuzivul termen criză şi sinonimele lui, măcar aşa de dragul construcţiei frazeologice?
Mă tem că nu veţi face nimic şi asta din simplul fapt că nu vă place să fiţi profesionişti şi gustaţi de fiecare dată câte o fantomă lansată cu meşteşug de adevăraţii scriitori de presă ai ţării, cei care, ca şi pe vremuri, semnează numai cu pseudonim şi chiar dacă au grade şi epoleţi, poartă ginşi şi tricou în faţa domniilor voastre. Din acest motiv propun modificarea sintagmei a patra putere în stat, cu direcţia a patra.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Alo, domnu’ Stancu, statutu’ bre! (2)

Dacă în episodul trecut insistam asupra dezechilibrului administrativ-teritorial din spaţiul geografic, de data aceasta, Statul judeţului Brăila, ca anexă (la propriu) a Hotărârii nr. 190 din 12 decembrie 2008 emisă de Consiliul Judeţean Brăila, ne rezervă surprize lingvistice din latura istorică. Citiţi hal de frază, cu metafore şi comparaţii mai ceva ca în basme. Nefiind aşa cum pare la prima vedere un oraş de margine, vocaţia esenţială a Brăilei este aceea de a comunica cu lumea. Dar al Dunării. Aşa cum Egiptul este dar al Nilului, Brăila, ca port al Dunării maritime, este legată de cele două spaţii esenţiale: Orient şi Occident, am citat din Art. 8, Atestare documentară, Cap. II – Prezentare istorică. Halal comparaţia, Dunărea cu Nilul, Brăila cu Egiptul. Cred că aleşii urbei, plimbaţi prea des pe la piramide, s-au dat la propriu cu fundul pe pietrele încinse la o pantă de 45 de grade, de şi Keops stă şi se minunează, iar savanţii găsesc în sfârşit soluţia la veşnica întrebare: la ce folosesc piramidele? Să compari o ţară cu un oraş, să zicem, dar să mai afirmi la sfârşitul lui 2008 că Brăila mai este port, deja întrece cu mult realitatea. Care port, bre? Acela unde vă ancoraţi iahturile şi cu care faceţi valuri pe fluviu în dreptul Falezei, oferind spectacol ieftin şi transformând apa într-o manea, iar pe spectatorii de pe mal în apludaci din buric? Alo, tovarăşu’ Stancu, cum e cu vocaţia esenţială a Brăilei… că zău dacă pricep ceva. Păi să înlocuim plăcuţele la intrările în localitate, cu: BRĂILA – oraşul care comunică prin vocaţie cu lumea. Ce oraş martir, ce port de iahturi. Şi pentru că dacă tot se vorbeşte de Dunărea maritimă, propun ca bărcile scumpe ale mahărilor din Consiliu şi Primărie, să aibă trecute deplasamentul în tdw, viteza în noduri, iar pescajul, neapărat pescajul, mai mare de 1,5m. În felul acesta se poate naviga elegant între cele două spaţii esenţiale: Orient şi Occident. Tovarăşu’ Stancu, băgaţi mai repede în docuri anexa asta de Statut că zău, bre, o să vă faceţi rude cu guvizii, care, de când cu Dunărea maritimă nu mai vor să părăsească fluviul şi, ştiu eu, poate se supără Tutankamon, cu Nilul lui cu tot.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

O canonizare necesară

Lectura cărţii Din temniţe spre sinaxare, apărută anul trecut la editura gălăţeană Egumeniţa, cu binecuvântarea PS Iustinian, episcopul Maramureşului şi Sătmarului, va găsi în sufletul fiecărui creştin-ortodox (şi nu numai) un tulburător ecou. Mai mulţi prelaţi şi mireni pledează în acest volum pentru canonizarea de către B.O.R. a martirilor care au pierit în temniţele comuniste, mărturisindu-l pe Hristos. Preoţi, teologi şi personalităţi laice, precum părinţii Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ieromonahul Augustin de la Mănăstirea Aiud sau Dan Puric, Răzvan Codrescu, Danion Vasile, Vasilică Militaru, aduc argumente şi mărturii pentru recuperarea deplină a memoriei unor creştini torturaţi sau ucişi în puşcăriile de reeducare înfiinţate şi conduse de nişte sceleraţi care au crezut că omul nou poate fi mai puternic decât... omul duhovnicesc.
Problema este destul de puţin discutată la noi şi, din păcate, foarte puţin abordată de unii înalţi prelaţi ortodocşi care au anumite prejudecăţi. Evident, prima oprelişte în lupta pentru canonizarea martirilor din puşcării este societatea secularizată. Societate dirijată de o pleiadă de liber-cugetători care au în grijă chestiuni pământeşti mult mai serioase decât cele care ar putea, prin forţa lor spirituală, să servească drept model unei lumi dezorientate şi subjugate ideii de mântuire a stomacului. A doua problemă de care se împiedică mai-marii noştri, clerici sau laici, este aceea că mare parte dintre martiri sunt legionari. Înţelegeţi? Adicătelea, atunci când o să mergem fiecare în faţa scaunului Judecăţii lui Hristos, o să fim chestionaţi asupra culorii şi simpatiilor politice, nu asupra faptelor noastre, bune şi rele!... Ca să vă demonstrez că-i absurd, este suficient să vă recomand un fragment în care este relatată o întâmplare cutremurătoare. Valeriu Gafencu, cel care şi-a câştigat prin îndelunga sa răbdare în rugăciune, iubire şi suferinţă renumele de Sfântul închisorilor, primeşte de la un camarad câteva doze de streptomicină pentru a se salva de T.B.C.-ul care-i rodea trupul şi-l apropia de moarte. Gafencu nu căpătase medicamentul, pentru că torţionarii săi îi propuseseră să devină informator în schimbul leacului salvator. Ori, el n-a acceptat să-şi vândă aproapele. În fine, legionarul creştin-ortodox Valeriu Gafencu îi dă doza sa pastorului protestant de origine iudaică Richard Wurbrandt. La scurtă vreme, măcinat de ftizie şi torturat continuu, Valeriu Gafencu moare ca un ostaş al lui Hristos.
Exemplele de acest gen abundă în carte. Să mai spunem că sunt mărturii vii, recente, ale mai multor bolnavi care merg la osuarul de la Aiud să se roage şi se întorc sănătoşi, unii vindecaţi chiar de boli considerate incurabile? Să vă mai povestesc că Rusia, unde a funcţionat acelaşi aparat represiv sălbatic, a început demult să-şi canonizeze sfinţii închisorilor? La noi, aşa cum arătam, există încă multă reţinere, multă teamă.  
Cea mai sensibilă şi puternică dintre condiţiile de canonizare este îndeplinită; moartea martirică în numele Mântuitorului este dovada primă în sensul câştigării sfinţeniei. La care se adaugă viaţa curată trăită în rugăciune şi în iubire frăţească în condiţii de iad. Numai că, pe lângă teama iscării unui scandal politic (ce facem dom'le, reabilităm legionari?) există şi un motiv ascuns, mult mai grav. Dan Puric spune, în cartea amintită mai sus, că sfinţii sunt ca nişte trepte spirituale pe care Dumnezeu coboară către un neam pentru a-l ierta şi a-l ajuta. Ori, sunt destui cei care nu vor ca acest neam să mai aibă contact cu sacrul, cu ceea ce l-a ţinut drept în istorie: credinţa. Din păcate, rău-voitorii de acest fel se numără chiar şi printre fraţii noştri.
Dan BISTRICEAN

Dimineaţă senină

Cel mai mult îmi place când mă trezesc din somn să aud inconfundabilul zgomot al traficului ce se animează dincolo de fereastră. E un adevărat spectacol de ambalări de motoare, de claxoane, de huruit de tramvai, amestecate cu corul trecătorului furios din orice şi pe oricine. Iar dacă domnul corist vrea, poate inventa, măcar de dragul unui mic conflict, chiar un dialog frontal cu câinii comunitari, ori gunoaiele împrăştiate. E o adevărată aventură să scoţi maşina din parcare, să vrei să intri pe vreo arteră principală, să-ţi treacă prin cap să semnalizezi intenţionând spre stânga ori dreapta. Şi cel mai frumos este când începi să te urneşti de pe la un semafor octogenar, cuplat în permanenţă pe culoarea galben intermitent şi în acel moment să sune telefonul, mascat de o sumedenie de haine, uitat prin nu ştiu ce buzunar ori compartiment de geantă de muncă. Şi când în sfârşit răspunzi, constaţi cu stupoare că nu era decât o duduie, care încă netrezită, vrea cu orice chip să se întreţină în discuţii cu Cornel. Explic româneşte că nu există niciun Cornel disponibil la numărul acesta de telefon, dar parcă vorbesc cu bordura. Amputez convorbirea şi nici după un minut de fără Cornel, insistă să-l dau la telefon. Îmi vine să cobor geamul şi să strig în gura mare către refugiul de tramvai dacă este vreun Cornel disponibil pentru o conversaţie privată, dar mă răzgândesc rapid aducându-mi aminte cât de frig este afară, şi cu teama că măcar de data aceasta factura de întreţinere de la maşină să fie mai mică, închid definitiv telefonul. Pornesc radioul şi ştirile despre gaz se confundă cu cele despre Gaza, caut alt post şi Mirabela Dauer, în duet cu regretatul Dan Spătaru, îmi povestesc despre Magistrala albastră. Am sentimentul, pentru scurt moment, că mă aflu într-un Oltcit, cu 25 de ani în urmă, ascultând Programul 1 al Radiodifuziunii Române, fragment omagiar din emisiunea O melodie pentru fiecare. Renunţ şi la moftul difuzoarelor concentrându-mi privirea asupra ambuteiajului format la intersecţia din faţă. Claxoanele cenzurează mecanic injuriile pe care nefericiţii din intersecţie şi le adresează reciproc, unul mai profesor ca altul, cu gesticulări stabilite ad-hoc către restul şi şuturi în cauciucurile proprii. E minunat. Soarele stă şi el de după un bloc, râzând cu gura până la urechi de cât circ poate să vadă, strălucind intens şi făcându-şi loc printre ceaţa gazelor de eşapament de la sol. E minunat! Un nou an, o nouă zi de muncă! Aceeaşi oameni, aceleaşi obiceiuri, metehne, gesturi. Cum oare să trăieşti fără asemenea bucurie, cum să te numeşti şofer şi mai ales, cum să te trezeşti din somn dimineaţă, decât prin inconfundabilele acorduri ale străzii!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU

Alo, domnu’ Stancu, statutu’, bre!

Cât ţine istoria, Brăila a fost motiv de dispută administrativ-teritorială şi apartenenţă economico-socială, si asta nu pentru aşa-numita poziţie strategică, ci mai degrabă pentru interesele de moment. De la Legea 2/1968 care consfinţeşte poziţia şi statutul judeţului, au trecut ani, dar ranchiuna şi interesele megalomanice din exterior, cumulate cu prostia din interior, pun iarăşi sub semnul întrebării cine şi mai ales unde sunt brăilenii. Astăzi mă voi ocupa de elementele geografice care, chipurile, întregesc cadrul spaţiului unde se află poziţionat judeţul Brăila, în raport cu vecinii. Voi cita din Anexa la Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 190 din 12 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al Judeţului Brăila. Cap. I, Art. 3 – Judeţul Brăila are ca vecini judeţul Galaţi la nord, judeţul Tulcea la est, judeţul Ialomiţa la sud şi judeţul Buzău la vest.
Anexez acum o hartă, citând şi sursa că aşa-i frumos, pentru a ne convinge de cele spuse de autorităţile brăilene.

După cum se observă din imaginea de mai sus, judeţele limitrofe sunt: Galaţi, Tulcea, Ialomiţa, Buzău, dar în SE mai avem judeţul Constanţa, iar în NV şi judeţul Vrancea. Dacă în privinţa Constanţei putem avea dubii, site-ul oficial al Consiliului Judeţean Constanţa gafând la fel de grosolan (Judeţul Constanţa este aşezat în extremitatea sud-estică a României, învecinându-se la nord cu judeţul Tulcea, la est cu ţărmul Marii Negre, la sud cu Bulgaria, iar la vest cu fluviul Dunărea), fluviul Dunărea având statut administrativ cu condiţie de judeţ, la vecinii din NV, pe site-ul www.vrancea.ro, aflăm, stupoare, …la sud-est judeţul Brăila... Păi, cum vine asta, domnule Bunea Stancu, preşedinte de consiliu de câmpie, noi nu cu ei, dai ei da cu noi? De la cine putere să puteţi semna un act oficial precum Statutul Judeţului Brăila, unde să se precizeze doar 4 din cele 6 judeţe cu care ne învecinăm? Aceasta să fie una din măsurile de contracarare a recesiunii mondiale? Sau poate aveţi o altă hartă, ştiu eu, una cu vreo nouă împărţire administrativ-teritorială, sau una utopic-regională? Ori sfetnicii au nevoie să mai dea pe la şcoală?
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU