De fiecare dată am afirmat că mai importantă este vremea din noi şi nu cea de afară. Dar chiar aşa să fie? Astăzi, spre exemplu, lapoviţa transformată în zăpadă, ca mai apoi să devină ploaie în toată regula, a încenuşit mai mult decât se putea crede peisajul urbei dintre sărbători. Mormanele de zăpadă murdară aminteau de gheţurile antarctice, iar oamenii, zgribuliţi de frig şi griji, ca nişte pinguini buimaci, mişunau cu mâinile adânc pătrunse în buzunarele goale, mult prea goale pentru cei douăzeci de ani de aşteptare post-decembristă. Poate că sufletele exilate în exotica putere de cumpărare, nu le-a permis nici anul acesta, an electoral de altfel, să simtă aşa cum se cuvine apropiata trecere dintre ani.
Mai erau inşi – cel puţin prin dreptul pieţei – care gândeau cu voce tare, că nimic nu mai este ca înainte. Oare? Şi poc petarda aruncată la picioarele unei bătrâne ce se echilibra pe gheaţa de sub stratul subţire de apă, cu două sacoşe pline cu mărunţişuri. Petarda, simbolul zbenguielii artizanele a prafului de puşcă este la mare căutare în această perioadă a anului, iar comercianţii nu ezită să se afişeze, uitând de frica de cuvinte, de frica de lege sau de orice altă formă de frică.
Să mergi pe stradă şi să arăţi cu degetul a schimbare. Ce fel de schimbare? Cui îi mai trebuie schimbare? Şi în înghesuiala de pe străzile principale, câţiva poliţişti, care după uniforme păreau de la Circulaţie, încurcau fără menajamente convoaiele de autoturisme, fabulând un fel de prioritate înspre-către, cu fluierături şi balet din mâini.
Şi care să fie golul din lumină? De unde să apară soarele dacă nimeni nu are nevoie de el? Printre strigăte şi claxoane, pocnituri şi tuse, oamenii, cetăţenii-pinguini, cu grijile lor, defilează fără încetare pe adiacentele existenţei, lipsiţi de zâmbete, de formalităţi, de verticalitate, mereu cu fruntea în asfaltul cenuşiului, sub cenuşiul cerului, la umbra roşie a unei benner cu Geoană ca un zmeu de vinilin, înfruntând cu chipul său trucat la calculator, vremea şi vremurile Brăilei de la sfârşit de 2009, acum la 20 de ani de la... alt praf de puşcă.
Mai erau inşi – cel puţin prin dreptul pieţei – care gândeau cu voce tare, că nimic nu mai este ca înainte. Oare? Şi poc petarda aruncată la picioarele unei bătrâne ce se echilibra pe gheaţa de sub stratul subţire de apă, cu două sacoşe pline cu mărunţişuri. Petarda, simbolul zbenguielii artizanele a prafului de puşcă este la mare căutare în această perioadă a anului, iar comercianţii nu ezită să se afişeze, uitând de frica de cuvinte, de frica de lege sau de orice altă formă de frică.
Să mergi pe stradă şi să arăţi cu degetul a schimbare. Ce fel de schimbare? Cui îi mai trebuie schimbare? Şi în înghesuiala de pe străzile principale, câţiva poliţişti, care după uniforme păreau de la Circulaţie, încurcau fără menajamente convoaiele de autoturisme, fabulând un fel de prioritate înspre-către, cu fluierături şi balet din mâini.
Şi care să fie golul din lumină? De unde să apară soarele dacă nimeni nu are nevoie de el? Printre strigăte şi claxoane, pocnituri şi tuse, oamenii, cetăţenii-pinguini, cu grijile lor, defilează fără încetare pe adiacentele existenţei, lipsiţi de zâmbete, de formalităţi, de verticalitate, mereu cu fruntea în asfaltul cenuşiului, sub cenuşiul cerului, la umbra roşie a unei benner cu Geoană ca un zmeu de vinilin, înfruntând cu chipul său trucat la calculator, vremea şi vremurile Brăilei de la sfârşit de 2009, acum la 20 de ani de la... alt praf de puşcă.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu