Forţarea dorinţei de a scrie

Cred că marea majoritate a celor ce scriu din plăcere nu-şi creionează din start o structură ermetică, pe care să o respecte ad literam. Ar fi fost derizoriu să cred că o întreagă operă este întipărită undeva în imaginar, iar bunele intenţii nu ar face decât să scoată la iveală, precum pompa de foraj, aurul expresiilor bine ticluite. Împărţirea pe strofe ori capitole nu reprezintă decât administrarea cronologică a tendinţelor artistice pe care creaţia literară le dezvoltă în esenţa ei. Semnele de punctuaţie, evidenţiază în mod elementar limitele frazelor, propoziţiilor, a cuvintelor în general, determinând cititorul la prima lectură să nu se simtă extenuat. Şi dacă tot am adus în discuţie cuvântul, nu ezit să spun că uneori verbele, pe care le găsim cu mare greutate, substantivele pompoase şi adjectivele în exces, duc la o deprimare a frazei. Probabil, ce probabil, sigur este la modă exagerarea. Comerţul cu cuvinte duce negreşit la umflarea conţinutului în ochii celor din imediata apropiere a autorului, de aşa natură încât să se poată afirma că aveam de a face cu opera bombastică, supralicitând la maxim un conţinut cu carenţe. Şi ca în orice poveste avem personaje, îmbrăcate fie cu nume prea simple, atribuite de multe ori necuvântătoarelor, fie cu nume mult prea sonore ale istoriei, puse de data asta într-o lumină total diferită de cum ne-am obişnuit să le percepem în rezonanţă. Despre acţiune în general nu se poate să nu fie vorba de dragoste, de dragostea trupească dintre el şi ea, o dragoste activă, cu suişuri şi coborâşuri, pentru a condimenta lectura. Insatisfacţiile şi decepţiile personale ale autorului sunt şi ele la mare preţ atunci când vine vorba de scris, iar dacă se mai aminteşte şi de perioada vechiului regim, nu contează la care regim se face referire, important e să nu fie cel actual, înseamnă că s-a găsit soluţia perfectă pentru gimnastica degetelor pe hârtie sau pe tastatură. Nu mai rămâne decât multiplicarea cuvintelor între coperte. 
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU