Străbat des un drum, nu prea lung, care duce de la casa mea la un fel de băcănie. Un fel de magazin „cu de toate”, cum spune patroana, de unde cumpăr ţigări, pâine, cafea şi coniac. Merg pe Carantina, trec pe lângă Moara Violatos şi, exact după două colţuri, apare o casă veche, situată chiar în capătul bulevardului Cuza. Aici e Mecca acestei părţi a Centrului Istoric. De aici se aprovizionează toată zona. Cu „de toate”.
Vizavi, la parterul unei case tot vechi, dar restaurată relativ recent, se poate admira expresia deplină a eclectismului contemporan în fericirea comunitară: o cameră ticsită de „american poker”- uri electronice, afişe cu femei goale, icoane xeroxate, beţivi de vârsta a doua, liceeni, muşte, mese din plastic alb acoperite de telefoane mobile din cele mai sofisticate, mirosuri dulci-acrişoare de mucegai aproape sufocate de parfumuri orientale, mârâituri şi înjurături ţâşnind din guri căscate la o plasmă pe suprafaţa căreia aleargă nişte bărbaţi şi, în fine, flori nemuritoare puse în cutii de torturi de îngheţată. Pe uşa de la intrare scrie doar atât: BAR. În stânga uşii, pe zid, se zăreşte o jumătate de statuie cam de un metru douăzeci, înfăţisând partea dreaptă a unei Atene cu mâna îndoită pilduitor. Tăietura a fost executată perfect, cu o îndemânare şi precizie impresionante, la fix cât să poată fi montată uşa de termopan. În faţa uşii, înşirate pe trotuar, sunt parcate patru autoturisme luxoase, negre şi argintii, cu plăcuţe de înmatriculare purtând combinaţii de litere din cele mai semnificative: TUN, LOZ, BAN, RAI. Maşinile, mi se spune, sunt ale patronului BAR-ului.
Nu o dată m-am întrebat prin ce ingenioase combinaţii economico-financiare se pot câştiga atâţia bani vânzând cafea de 6 bani şi lichior de 1 leu. Însă această întrebare, care a năucit o lume întreagă, se pare că n-are răspuns. Mă rog, tocmai mergeam să-mi cumpăr pâine şi ţigări, încercând să uit întrebarea, când, fără să apuc să prind de veste, am fost acostat frontal de un ţigan solid. Se proptise drept în nasul meu, mai să mă atingă. Mă privea în ochi şi mesteca isteric gumă. N-am avut timp să mă intimidez, că a trecut rapid la subiect.
- Auzi, mă chestionă scurt, şefu’ întreabă de unde ţi-ai luat pantalonii ăştia?
Făcea baloane mari din gumă şi trebuia să fiu atent, să-mi retrag capul la timp, altfel mi le-ar fi spart în ochi.
- Nu mai ştiu, am răspuns, îi am demult. Dar de care şef vorbeşti?
- Ăla.
Am privit spre locul pe care mi-l indicase cu o mişcare scurtă a capului. Din faţa BAR-ului mă privea un bărbat de vreo cinci zeci de ani, scund şi cu un cap gigantic, perfect rotund. Mânca extaziat un ecler, lingând cu râvnă crema şi caramelul scurse pe degete.
- Auzi? vorbi iar ţiganul. Da’ de ce ţi-ai lăsat perciunii ăştia aşa mari?
- Nu nimeresc niciodată lungimea potrivită, i-am răspuns. Şi ei cresc şi cresc.
- Auzi, fraiere? N-o mai face pe şmecheru’ că te las chel în gură. Şi vezi de-ţi adu aminte de unde ai luat pantalonii ăştia lucioşi, că întreabă şefu’.
Apoi plecă, în timp ce şefu’ îmi făcea cordial cu mâna, înghiţind ultima bucată de ecler.
A trecut un timp în care, de câte ori mergeam la magazinul „cu de toate”, priveam cu atenţie mişcările din jurul BAR-ului. Am putut constata că şefu’ cu eclerul în gură şi capul gigantic e patronul şi că maşinile sunt ale lui. Că au loc tot felul de manevre bizare: câteva fete cu feţele descompuse erau smulse din două maşini frânate cu dârzenie şi vârâte în două din maşinile lui şefu’, maşini care demarau în trombă. Sau: trei tineri plângând şi cerşind iertare în faţa şefului, în timp ce acesta, evident, mâncând un ecler, repeta ca un maniac „vă fac zarzavat, boilor, să văd banii, vă fac zarzavat, boilor, să văd banii”, apoi se scărpina brutal prin zonele intime şi iar îi ameninţa pe cei trei tineri cu băgatul la conservă. Sau: şefu’, evident, cu caramel şi cremă de vanilie întinse pe toată faţa, acostând o adolescentă de până-n 15 ani şi urlându-i vorbe dulci, cum ar fi „te fac prinţesă, foame-n gât”, „bag bani în tine ca-ntr-o saltea, panaramă”, „îţi arăt Spania până te ustură curul”. Sau, culmea bizareriei, nevasta şefului: o femeie corpolentă, cu două capete mai înaltă ca şefu’, tot timpul prevăzută cu pampoane colorate, enorme, lipite de plex şi care nu făcea un pas fără a executa rapid câteva seturi de închinăciuni, timp în care şi scuipa a descântec spre maşinile luxoase ale familiei, ca şi cum le-ar fi ferit de vreun pericol. Şi că pe şefu’ îl cheama... dar, cum nu-i frumos să dai numele oamenilor la blog, o să-i spun doar prenumele: Căpşunel.
Domnule, mi-am spus, şefu’ Căpşunel e un borfaş, nu-i nimic neobişnuit, omul e cu picioarele pe pământ, e pus pe note, acordat perfect la realităţile zilei, face trafic de carne vie, cămătărie, spală bani, are nevastă cu pampon, nume de fruct gingaş, patru limuzine, dar, orice ar fi, nu-i spun de unde să-şi ia blugi ca ai mei, lucioşi şi evazaţi. Dacă-l mai văd şi într-o astfel de pereche de pantaloni n-o să mai pot să vin la magazinul „cu de toate” şi-o să trebuiască să merg pentru ţigări şi alte chestii tocmai pe Calea Galaţi. Gata, măcar asta să fie, la nivelul aparenţelor, diferenţa dintre un golan de Brăila şi un bibliotecar – luciul pantalonilor.
Dar trăsesem concluzii pripite. Aveam să aflu în cel mai scurt timp că şefu’ Căpşunel nu era un golan simplu, ci unul complicat. Pompa bani într-o Casă de Copii, le cumpărase unor bătrâni un aragaz şi avea câteva invenţii cu privire la siguranţa exploatării instalaţiilor electrice. Tot bulevardul ştiuse, numai eu nu. Deveneam din ce în ce mai nervos, dovadă desele prilejuri pe care mi le înscenam pentru a ajunge în zona BAR-lui. N-am apucat însă să văd nimic deosebit, ci doar o nouă distracţie a lui Căpşunel, pe cât de infantilă, pe atât de mare succes, că se amuza tot omul nimerit prin preajmă. Căpşunel, cu un ecler într-o mână (evident) şi o mică pancartă în cealaltă, inspecta cu privirea bulevardul. Cum apărea o femeie cât de cât atrăgătoare striga: „Fă, câinele, te muşcă!”. Femeia se întorcea speriată spre Căpşunel, de unde auzea venind avertismentul. Căpşunel ridica repede pancarta şi începea să râdă delirant, scuipând cu frânturi de ecler în stânga şi-n dreapta. Pe pancartă, cu litere de-o şchioapă, într-o românească adusă la zi, scria: ŢIA-I LUATO.
Habar n-am cum de se întâmplă câteodată să fiu confiscat cu totul de un personaj de felul ăsta. Sau, mai bine spus, de ce, care sunt motivele pentru care unul ca şefu’ Căpşunel îmi intră-n cap şi nu-mi mai iese? Probabil pentru că nu-i nimic de înţeles şi toată situaţia mă duce spre obsesie. Oricum, am început să cer lămuriri cu privire la Căpşunel, de la oricine putea să-mi dea. Am aflat lucruri care m-au turtit. O bătrână, o vecină de pe Carantina, mi-a povestit cum domnu’ Căpşunel i-a trimis acasă trei băieţi care i-au reparat pe loc gardul aproape prăbuşit. Un domn în vârstă, prieten cu socrul meu şi vecin cu Căpşunel, mi-a relatat emoţionat, cu mâna în dreptul inimii, cum şefu’ l-a dus zilnic cu maşina, o vară întreagă, la Lacul Sărat, să facă băi de nămol, pe gratis, şi asta pentru că „este un om de mare omenie”. O vânzătoare de la magazinul „cu de toate” mi-a jurat că domnu’ Căpşunel, văzând-o plângând din cauza soţului bolnav, a scos pe loc 1000 de euro, „în foi de-o sută”, şi i-a dat pentru operaţia soţului. Iar capacul peste toate a fost vestea că domnu’ Căpşunel „s-a trecut” pe listele pentru consilieri judeţeni şi sigur o să urnească din loc Brăila, „că nu-i băiat prost deloc”. Mă durea capul, îmi vuiau urechile şi mă bâlbâiam de indignare. În absolutul teoriei, ori eu nu existam şi Căpşunel era real, ori eu eram cât se poate de real şi Căpşunel o himeră. În viaţă, însă, totul scapă gândirii. Nu mai e nici real, nici ireal, nici bine, nici rău, nici logic, nici ilogic. E un fel de Hemingway plângând de mila elefanţilor.
Şi, cum marile hotărâri se iau sub presiunea momentului, trebuia ca eu să-i vorbesc revoltat unei rude despre golanul de Căpşunel care dorea să fie şi demnitar.
- Care golan, măi, mi-a replicat ruda, ce tot spui acolo?
- Căpşunel, cine altul?
- S-o crezi tu, omu’ e tare, e un fel de director pe la Gaze, are facultate.
- La Gaze? Care Gaze?
- Cum auzi, la Gaze. Câte Gaze sunt? Nu trece un proiect fără el.
- Vorbeşti serios?
- Hai, măi, du-te, ce Dumnezeu... la Gaze lucrează omu’.
M-am dus. Spre casă. Am trecut prin faţa BAR-ului. Căpşunel tocmai boţise aripa dreaptă a unui BMW negru şi se amuza copios de cât de moale a fost tabla. Evident, mâncând un ecler. Apoi s-a aplecat şi a luat de pe jos o pisică pe care a început s-o pupe în bot. Îi spunea încontinuu: îţi dă tăticuţu’ să mănânci, îţi dă tăticuţu’ să mănânci.
Atunci m-am hotărât. În momentul acela. Cum îmi fac puţin curaj, mă duc la Căpşunel şi-i spun de unde mi-am luat blugii, chiar dacă nu a avut şansa de a ajunge consilier judeţean.
Cristian ROBU-CORCAN
Vizavi, la parterul unei case tot vechi, dar restaurată relativ recent, se poate admira expresia deplină a eclectismului contemporan în fericirea comunitară: o cameră ticsită de „american poker”- uri electronice, afişe cu femei goale, icoane xeroxate, beţivi de vârsta a doua, liceeni, muşte, mese din plastic alb acoperite de telefoane mobile din cele mai sofisticate, mirosuri dulci-acrişoare de mucegai aproape sufocate de parfumuri orientale, mârâituri şi înjurături ţâşnind din guri căscate la o plasmă pe suprafaţa căreia aleargă nişte bărbaţi şi, în fine, flori nemuritoare puse în cutii de torturi de îngheţată. Pe uşa de la intrare scrie doar atât: BAR. În stânga uşii, pe zid, se zăreşte o jumătate de statuie cam de un metru douăzeci, înfăţisând partea dreaptă a unei Atene cu mâna îndoită pilduitor. Tăietura a fost executată perfect, cu o îndemânare şi precizie impresionante, la fix cât să poată fi montată uşa de termopan. În faţa uşii, înşirate pe trotuar, sunt parcate patru autoturisme luxoase, negre şi argintii, cu plăcuţe de înmatriculare purtând combinaţii de litere din cele mai semnificative: TUN, LOZ, BAN, RAI. Maşinile, mi se spune, sunt ale patronului BAR-ului.
Nu o dată m-am întrebat prin ce ingenioase combinaţii economico-financiare se pot câştiga atâţia bani vânzând cafea de 6 bani şi lichior de 1 leu. Însă această întrebare, care a năucit o lume întreagă, se pare că n-are răspuns. Mă rog, tocmai mergeam să-mi cumpăr pâine şi ţigări, încercând să uit întrebarea, când, fără să apuc să prind de veste, am fost acostat frontal de un ţigan solid. Se proptise drept în nasul meu, mai să mă atingă. Mă privea în ochi şi mesteca isteric gumă. N-am avut timp să mă intimidez, că a trecut rapid la subiect.
- Auzi, mă chestionă scurt, şefu’ întreabă de unde ţi-ai luat pantalonii ăştia?
Făcea baloane mari din gumă şi trebuia să fiu atent, să-mi retrag capul la timp, altfel mi le-ar fi spart în ochi.
- Nu mai ştiu, am răspuns, îi am demult. Dar de care şef vorbeşti?
- Ăla.
Am privit spre locul pe care mi-l indicase cu o mişcare scurtă a capului. Din faţa BAR-ului mă privea un bărbat de vreo cinci zeci de ani, scund şi cu un cap gigantic, perfect rotund. Mânca extaziat un ecler, lingând cu râvnă crema şi caramelul scurse pe degete.
- Auzi? vorbi iar ţiganul. Da’ de ce ţi-ai lăsat perciunii ăştia aşa mari?
- Nu nimeresc niciodată lungimea potrivită, i-am răspuns. Şi ei cresc şi cresc.
- Auzi, fraiere? N-o mai face pe şmecheru’ că te las chel în gură. Şi vezi de-ţi adu aminte de unde ai luat pantalonii ăştia lucioşi, că întreabă şefu’.
Apoi plecă, în timp ce şefu’ îmi făcea cordial cu mâna, înghiţind ultima bucată de ecler.
A trecut un timp în care, de câte ori mergeam la magazinul „cu de toate”, priveam cu atenţie mişcările din jurul BAR-ului. Am putut constata că şefu’ cu eclerul în gură şi capul gigantic e patronul şi că maşinile sunt ale lui. Că au loc tot felul de manevre bizare: câteva fete cu feţele descompuse erau smulse din două maşini frânate cu dârzenie şi vârâte în două din maşinile lui şefu’, maşini care demarau în trombă. Sau: trei tineri plângând şi cerşind iertare în faţa şefului, în timp ce acesta, evident, mâncând un ecler, repeta ca un maniac „vă fac zarzavat, boilor, să văd banii, vă fac zarzavat, boilor, să văd banii”, apoi se scărpina brutal prin zonele intime şi iar îi ameninţa pe cei trei tineri cu băgatul la conservă. Sau: şefu’, evident, cu caramel şi cremă de vanilie întinse pe toată faţa, acostând o adolescentă de până-n 15 ani şi urlându-i vorbe dulci, cum ar fi „te fac prinţesă, foame-n gât”, „bag bani în tine ca-ntr-o saltea, panaramă”, „îţi arăt Spania până te ustură curul”. Sau, culmea bizareriei, nevasta şefului: o femeie corpolentă, cu două capete mai înaltă ca şefu’, tot timpul prevăzută cu pampoane colorate, enorme, lipite de plex şi care nu făcea un pas fără a executa rapid câteva seturi de închinăciuni, timp în care şi scuipa a descântec spre maşinile luxoase ale familiei, ca şi cum le-ar fi ferit de vreun pericol. Şi că pe şefu’ îl cheama... dar, cum nu-i frumos să dai numele oamenilor la blog, o să-i spun doar prenumele: Căpşunel.
Domnule, mi-am spus, şefu’ Căpşunel e un borfaş, nu-i nimic neobişnuit, omul e cu picioarele pe pământ, e pus pe note, acordat perfect la realităţile zilei, face trafic de carne vie, cămătărie, spală bani, are nevastă cu pampon, nume de fruct gingaş, patru limuzine, dar, orice ar fi, nu-i spun de unde să-şi ia blugi ca ai mei, lucioşi şi evazaţi. Dacă-l mai văd şi într-o astfel de pereche de pantaloni n-o să mai pot să vin la magazinul „cu de toate” şi-o să trebuiască să merg pentru ţigări şi alte chestii tocmai pe Calea Galaţi. Gata, măcar asta să fie, la nivelul aparenţelor, diferenţa dintre un golan de Brăila şi un bibliotecar – luciul pantalonilor.
Dar trăsesem concluzii pripite. Aveam să aflu în cel mai scurt timp că şefu’ Căpşunel nu era un golan simplu, ci unul complicat. Pompa bani într-o Casă de Copii, le cumpărase unor bătrâni un aragaz şi avea câteva invenţii cu privire la siguranţa exploatării instalaţiilor electrice. Tot bulevardul ştiuse, numai eu nu. Deveneam din ce în ce mai nervos, dovadă desele prilejuri pe care mi le înscenam pentru a ajunge în zona BAR-lui. N-am apucat însă să văd nimic deosebit, ci doar o nouă distracţie a lui Căpşunel, pe cât de infantilă, pe atât de mare succes, că se amuza tot omul nimerit prin preajmă. Căpşunel, cu un ecler într-o mână (evident) şi o mică pancartă în cealaltă, inspecta cu privirea bulevardul. Cum apărea o femeie cât de cât atrăgătoare striga: „Fă, câinele, te muşcă!”. Femeia se întorcea speriată spre Căpşunel, de unde auzea venind avertismentul. Căpşunel ridica repede pancarta şi începea să râdă delirant, scuipând cu frânturi de ecler în stânga şi-n dreapta. Pe pancartă, cu litere de-o şchioapă, într-o românească adusă la zi, scria: ŢIA-I LUATO.
Habar n-am cum de se întâmplă câteodată să fiu confiscat cu totul de un personaj de felul ăsta. Sau, mai bine spus, de ce, care sunt motivele pentru care unul ca şefu’ Căpşunel îmi intră-n cap şi nu-mi mai iese? Probabil pentru că nu-i nimic de înţeles şi toată situaţia mă duce spre obsesie. Oricum, am început să cer lămuriri cu privire la Căpşunel, de la oricine putea să-mi dea. Am aflat lucruri care m-au turtit. O bătrână, o vecină de pe Carantina, mi-a povestit cum domnu’ Căpşunel i-a trimis acasă trei băieţi care i-au reparat pe loc gardul aproape prăbuşit. Un domn în vârstă, prieten cu socrul meu şi vecin cu Căpşunel, mi-a relatat emoţionat, cu mâna în dreptul inimii, cum şefu’ l-a dus zilnic cu maşina, o vară întreagă, la Lacul Sărat, să facă băi de nămol, pe gratis, şi asta pentru că „este un om de mare omenie”. O vânzătoare de la magazinul „cu de toate” mi-a jurat că domnu’ Căpşunel, văzând-o plângând din cauza soţului bolnav, a scos pe loc 1000 de euro, „în foi de-o sută”, şi i-a dat pentru operaţia soţului. Iar capacul peste toate a fost vestea că domnu’ Căpşunel „s-a trecut” pe listele pentru consilieri judeţeni şi sigur o să urnească din loc Brăila, „că nu-i băiat prost deloc”. Mă durea capul, îmi vuiau urechile şi mă bâlbâiam de indignare. În absolutul teoriei, ori eu nu existam şi Căpşunel era real, ori eu eram cât se poate de real şi Căpşunel o himeră. În viaţă, însă, totul scapă gândirii. Nu mai e nici real, nici ireal, nici bine, nici rău, nici logic, nici ilogic. E un fel de Hemingway plângând de mila elefanţilor.
Şi, cum marile hotărâri se iau sub presiunea momentului, trebuia ca eu să-i vorbesc revoltat unei rude despre golanul de Căpşunel care dorea să fie şi demnitar.
- Care golan, măi, mi-a replicat ruda, ce tot spui acolo?
- Căpşunel, cine altul?
- S-o crezi tu, omu’ e tare, e un fel de director pe la Gaze, are facultate.
- La Gaze? Care Gaze?
- Cum auzi, la Gaze. Câte Gaze sunt? Nu trece un proiect fără el.
- Vorbeşti serios?
- Hai, măi, du-te, ce Dumnezeu... la Gaze lucrează omu’.
M-am dus. Spre casă. Am trecut prin faţa BAR-ului. Căpşunel tocmai boţise aripa dreaptă a unui BMW negru şi se amuza copios de cât de moale a fost tabla. Evident, mâncând un ecler. Apoi s-a aplecat şi a luat de pe jos o pisică pe care a început s-o pupe în bot. Îi spunea încontinuu: îţi dă tăticuţu’ să mănânci, îţi dă tăticuţu’ să mănânci.
Atunci m-am hotărât. În momentul acela. Cum îmi fac puţin curaj, mă duc la Căpşunel şi-i spun de unde mi-am luat blugii, chiar dacă nu a avut şansa de a ajunge consilier judeţean.
Cristian ROBU-CORCAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu