Adepţii utopiei Galaţi - Brăila au fantezii cu Dunărea, care curge de la vărsare către izvor.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
joi, 25 decembrie 2008
duminică, 21 decembrie 2008
Marea căutare a corupţiei brăilene s-a încheiat
Se întâmplă des ca prin foile de ziar locale, să mai dai, dincolo de publicitatea stufoasă şi de ceva articole, despre aleşii urbei. Sunt criticaţi ca oameni politici, dar mai cu seamă, pentru trecutul lor. Şi începe pseudojurnalistul să bată apa-n piuă divagând de aşa natură, încât, la finalul materialului de presă, reiese că perfuzia redresării economice şi culturale a Brăilei stă ascunsă în spatele termenului de folosinţă unică (doar dicţionar): corupţie. Unii, mai ageri la scris, dar mai slabi de ţâţână, au început, printr-o muncă laborioasă de documentare, săpături în marele şantier al reconstrucţiei României, deschis (politic) în Decembrie ’89. Şi pentru că în noiembrie 2008, mai spre lăsatul calendarului, au venit alegerile parlamentare, muncitorii zeloşi ai prepresei brăilene, au intrat în şomaj tehnic, ori şi-au cerut transferul pe altfel de şantiere. Acestora din urmă, dar şi altor temerari, le întind o mână de ajutor. Mare atenţie la sugestiile motorului de căutare!
Să-l văd pe ăla care mă contrazice!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
marți, 16 decembrie 2008
Brăila, cea mai mare comună a ţării
Despre Brăila s-au scris şi se mai scriu încă articole care să atragă atenţia opiniei publice. Încă de pe vremea lui Codin şi a lui Terente, oraşul se raporta la port, cu întreaga sa activitate, la silozuri, aici funcţionând şi bursa agricolă, cea care stabilea preţul grânelor, mori, bănci, manufacturi, peşte, vapoare, marinari, cuiburi de dragoste şi mahalale.
Dacă îi spui, de exemplu, unui bucureştean, şi astăzi, de Brăila, te întreabă de peşte, ca şi cum Dunărea ar trece pe sub balcoanele tuturor, iar locuitorii urbei, nu ar avea nimic mai bun de făcut decât să stea cu băţul în apă toată ziua. Te mai uiţi şi pe statistici, la cele actuale, şi descoperi că localitatea se află pe un fruntaş loc 3 la capitolul nesiguranţa cetăţeanului şi ca să fim în ton cu actualitatea imediată şi palpabilă, Brăila nu mai are nici port.
Toate ca toate, dar la cifre, că am ce am cu ele, suntem printre primele 10 oraşe din ţară ca număr de locuitori, iar statutul de municipiu se amplifică şi prin reşedinţa judeţului cu acelaşi nume. Din perspectiva culorii politice, suferă în prezent nostalgia roşului, ca un simbol al faptului că pe aceste meleaguri proletariatul avea o reprezentare majoră. Cât despre salcâmii lui Panait Istrati, să spun doar, că au îmbătrânit pe cărţile poştale ale vremii.
În imaginea de mai sus, se observă o metamorfoză cel puţin ciudată, pentru că din logica Poştei Române, urbea nu are nicio valoare; Brăila nu este altceva decât o comună. Şi din prisma celor prezentate până acum, rezultă că este cea mai mare comună din ţară. Fotografia este realizată în Gara C.F.R., la una din unităţile de coletărie ale regiei autonome. Clădirea, proaspăt cosmetizată cu termopane, are pe frontispiciu, aceast panou luminos, de unde se poate observa clar - fie şi din tren - că nu ai ajuns la destinaţie, ci că încă mai rătăceşti prin comunele, ori satele căii ferate.
Am hotărât să trimit această imagine, prin e-mail, Poştei Române. Nutresc speranţa că voi coborî un attach plin de argumente, unde, din punctul de vedere al celor care au întocmit asemenea departamente, districte şi servicii (fie ele şi mecanizate, ca agricultura), brăilenii sunt cea mai mare comunitate rurală din ţară.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
luni, 15 decembrie 2008
Blonda de la "bibliotecă"
Distinsă şi elegantă, în mintea ei, cu o privire tâmpă, din cauza zâmbetului fals ancorat în instituţie, probabil de la primul bărbat care i-a ieşit în cale, expresivă şi caldă, te cheamă permanent la un dialog al mimicii. Face excese de tot felul, în special cu gura, care, de multe ori, o salvează din situaţiile limită în care intră fără să vrea. Oferă răspunsuri la tot felul de întrebări, pe care şi le adresează singură, să se convingă de faptul că este la serviciu şi nu în altă parte. Are soluţii doar la problemele tranşante, care se soluţioneză cu da sau nu. În rest, se află de fiecare dată în centrul atenţiei, generând prin inepţiile debitate, un val de reverberaţii la adresa doamnelor cu părul de aur. Nu face excese de feminitate când se află în faţa bărbaţilor, pentru că e plină de gesturi şi expresii masculine.
Singurul ei ţel este să învingă; probabil că de mică s-a tot lovit de probleme, încât dorinţa de a învinge măcar o dată, o erodează din perspectiva sa de femeie cu funcţie. Nu are niciun avans faţă de restul persoanelor feminine din instituţie, în ceea ce priveşte vestimentaţia, pentru simplul motiv că o încurcă. Ar fi preferat – probabil – o bibliotecă nud, acolo s-ar fi descurcat până peste poate, şi asta pentru că intră de multe ori în situaţii stânjenitoare, fără să aibă măcar intenţia de a-şi proteja intimitatea.
Nu sunt ireverenţios în apreciere, dar este imposibil să nu descoperi cât banal şi câtă lipsă de preocupare intelectuală are, după un dialog formal, şi asta pentru că afişează de fiecare dată un dispreţ suveran faţă de carte în general.
Este, în schimb, un fin observator al defectelor omeneşti, de care face haz ori de câte ori i se iveşte oportunitatea, fără să discearnă între comportamentul individual şi cel de grup. Încarcă derizoriu sensul unor cuvinte pe care le foloseşte indiferent de situaţie, ca o semnătură lingvistică trântită pe foaia oricărui dialog.
Nu este tristă, pentru că ştie din startul oricărei discuţii că are dreptate, şi că nu trebuie să mai dovedească acest lucru, motiv pentru care nici nu prea lasă partenerului de discuţii posibilitatea expunerii punctului de vedere. Dacă, totuşi, personalitatea celui cu care intră în contact este una cu notorietate, dă vina pe bancurile cu blonde, pe care ţine în mod obligatoriu să le catalogheze ca fiind adevăruri incontestabile.
Citeşte, în schimb, subtitrările de la filmele format avi şi mpeg, dar şi e-mail-uri publicitare. Face – cred – acest lucru pentru a i se spune, măcar o dată, că este frumoasă, deşteaptă şi cu simţul datoriei.
Lipsa lecturii şi apatia făţişă faţă de actul de cultură n-o feresc de erori, iar stângăcia în aprecieri o dezechilibrează în faţa bunului gust şi a decenţei.
Nu ştiu cum reacţionează în situaţiile de criză, dar oferă spectacol gratuit pentru orice fleac, şi mai ales pentru acele treburi ce sunt oricum rezolvate de alţii, şi care din motive obiective, îi ocolesc urechile.
Nu iese din cuvântul celui de sus, care îi controlează toate gesturile, motiv suficient ca să-l umple de răsfăţuri, într-o armonie deplină, afişată de multe ori şi în văzul celorlalţi angajaţi. Cultivă amiciţii formale cu orice potenţial candidat la scaun, doar, doar, să lase impresia că ar avea veleităţi de leader.
Aş putea să continui acest deosebit portret, dar până şi tastatura dă semne de oboseală în faţa situaţiei, obligând buricele degetelor să exprime indignarea, potrivit căreia, personajul şi biblioteca, nu sunt ficţiune.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
Singurul ei ţel este să învingă; probabil că de mică s-a tot lovit de probleme, încât dorinţa de a învinge măcar o dată, o erodează din perspectiva sa de femeie cu funcţie. Nu are niciun avans faţă de restul persoanelor feminine din instituţie, în ceea ce priveşte vestimentaţia, pentru simplul motiv că o încurcă. Ar fi preferat – probabil – o bibliotecă nud, acolo s-ar fi descurcat până peste poate, şi asta pentru că intră de multe ori în situaţii stânjenitoare, fără să aibă măcar intenţia de a-şi proteja intimitatea.
Nu sunt ireverenţios în apreciere, dar este imposibil să nu descoperi cât banal şi câtă lipsă de preocupare intelectuală are, după un dialog formal, şi asta pentru că afişează de fiecare dată un dispreţ suveran faţă de carte în general.
Este, în schimb, un fin observator al defectelor omeneşti, de care face haz ori de câte ori i se iveşte oportunitatea, fără să discearnă între comportamentul individual şi cel de grup. Încarcă derizoriu sensul unor cuvinte pe care le foloseşte indiferent de situaţie, ca o semnătură lingvistică trântită pe foaia oricărui dialog.
Nu este tristă, pentru că ştie din startul oricărei discuţii că are dreptate, şi că nu trebuie să mai dovedească acest lucru, motiv pentru care nici nu prea lasă partenerului de discuţii posibilitatea expunerii punctului de vedere. Dacă, totuşi, personalitatea celui cu care intră în contact este una cu notorietate, dă vina pe bancurile cu blonde, pe care ţine în mod obligatoriu să le catalogheze ca fiind adevăruri incontestabile.
Citeşte, în schimb, subtitrările de la filmele format avi şi mpeg, dar şi e-mail-uri publicitare. Face – cred – acest lucru pentru a i se spune, măcar o dată, că este frumoasă, deşteaptă şi cu simţul datoriei.
Lipsa lecturii şi apatia făţişă faţă de actul de cultură n-o feresc de erori, iar stângăcia în aprecieri o dezechilibrează în faţa bunului gust şi a decenţei.
Nu ştiu cum reacţionează în situaţiile de criză, dar oferă spectacol gratuit pentru orice fleac, şi mai ales pentru acele treburi ce sunt oricum rezolvate de alţii, şi care din motive obiective, îi ocolesc urechile.
Nu iese din cuvântul celui de sus, care îi controlează toate gesturile, motiv suficient ca să-l umple de răsfăţuri, într-o armonie deplină, afişată de multe ori şi în văzul celorlalţi angajaţi. Cultivă amiciţii formale cu orice potenţial candidat la scaun, doar, doar, să lase impresia că ar avea veleităţi de leader.
Aş putea să continui acest deosebit portret, dar până şi tastatura dă semne de oboseală în faţa situaţiei, obligând buricele degetelor să exprime indignarea, potrivit căreia, personajul şi biblioteca, nu sunt ficţiune.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
miercuri, 10 decembrie 2008
Irealitatea din realitatea imediată
Străbat des un drum, nu prea lung, care duce de la casa mea la un fel de băcănie. Un fel de magazin „cu de toate”, cum spune patroana, de unde cumpăr ţigări, pâine, cafea şi coniac. Merg pe Carantina, trec pe lângă Moara Violatos şi, exact după două colţuri, apare o casă veche, situată chiar în capătul bulevardului Cuza. Aici e Mecca acestei părţi a Centrului Istoric. De aici se aprovizionează toată zona. Cu „de toate”.
Vizavi, la parterul unei case tot vechi, dar restaurată relativ recent, se poate admira expresia deplină a eclectismului contemporan în fericirea comunitară: o cameră ticsită de „american poker”- uri electronice, afişe cu femei goale, icoane xeroxate, beţivi de vârsta a doua, liceeni, muşte, mese din plastic alb acoperite de telefoane mobile din cele mai sofisticate, mirosuri dulci-acrişoare de mucegai aproape sufocate de parfumuri orientale, mârâituri şi înjurături ţâşnind din guri căscate la o plasmă pe suprafaţa căreia aleargă nişte bărbaţi şi, în fine, flori nemuritoare puse în cutii de torturi de îngheţată. Pe uşa de la intrare scrie doar atât: BAR. În stânga uşii, pe zid, se zăreşte o jumătate de statuie cam de un metru douăzeci, înfăţisând partea dreaptă a unei Atene cu mâna îndoită pilduitor. Tăietura a fost executată perfect, cu o îndemânare şi precizie impresionante, la fix cât să poată fi montată uşa de termopan. În faţa uşii, înşirate pe trotuar, sunt parcate patru autoturisme luxoase, negre şi argintii, cu plăcuţe de înmatriculare purtând combinaţii de litere din cele mai semnificative: TUN, LOZ, BAN, RAI. Maşinile, mi se spune, sunt ale patronului BAR-ului.
Nu o dată m-am întrebat prin ce ingenioase combinaţii economico-financiare se pot câştiga atâţia bani vânzând cafea de 6 bani şi lichior de 1 leu. Însă această întrebare, care a năucit o lume întreagă, se pare că n-are răspuns. Mă rog, tocmai mergeam să-mi cumpăr pâine şi ţigări, încercând să uit întrebarea, când, fără să apuc să prind de veste, am fost acostat frontal de un ţigan solid. Se proptise drept în nasul meu, mai să mă atingă. Mă privea în ochi şi mesteca isteric gumă. N-am avut timp să mă intimidez, că a trecut rapid la subiect.
- Auzi, mă chestionă scurt, şefu’ întreabă de unde ţi-ai luat pantalonii ăştia?
Făcea baloane mari din gumă şi trebuia să fiu atent, să-mi retrag capul la timp, altfel mi le-ar fi spart în ochi.
- Nu mai ştiu, am răspuns, îi am demult. Dar de care şef vorbeşti?
- Ăla.
Am privit spre locul pe care mi-l indicase cu o mişcare scurtă a capului. Din faţa BAR-ului mă privea un bărbat de vreo cinci zeci de ani, scund şi cu un cap gigantic, perfect rotund. Mânca extaziat un ecler, lingând cu râvnă crema şi caramelul scurse pe degete.
- Auzi? vorbi iar ţiganul. Da’ de ce ţi-ai lăsat perciunii ăştia aşa mari?
- Nu nimeresc niciodată lungimea potrivită, i-am răspuns. Şi ei cresc şi cresc.
- Auzi, fraiere? N-o mai face pe şmecheru’ că te las chel în gură. Şi vezi de-ţi adu aminte de unde ai luat pantalonii ăştia lucioşi, că întreabă şefu’.
Apoi plecă, în timp ce şefu’ îmi făcea cordial cu mâna, înghiţind ultima bucată de ecler.
A trecut un timp în care, de câte ori mergeam la magazinul „cu de toate”, priveam cu atenţie mişcările din jurul BAR-ului. Am putut constata că şefu’ cu eclerul în gură şi capul gigantic e patronul şi că maşinile sunt ale lui. Că au loc tot felul de manevre bizare: câteva fete cu feţele descompuse erau smulse din două maşini frânate cu dârzenie şi vârâte în două din maşinile lui şefu’, maşini care demarau în trombă. Sau: trei tineri plângând şi cerşind iertare în faţa şefului, în timp ce acesta, evident, mâncând un ecler, repeta ca un maniac „vă fac zarzavat, boilor, să văd banii, vă fac zarzavat, boilor, să văd banii”, apoi se scărpina brutal prin zonele intime şi iar îi ameninţa pe cei trei tineri cu băgatul la conservă. Sau: şefu’, evident, cu caramel şi cremă de vanilie întinse pe toată faţa, acostând o adolescentă de până-n 15 ani şi urlându-i vorbe dulci, cum ar fi „te fac prinţesă, foame-n gât”, „bag bani în tine ca-ntr-o saltea, panaramă”, „îţi arăt Spania până te ustură curul”. Sau, culmea bizareriei, nevasta şefului: o femeie corpolentă, cu două capete mai înaltă ca şefu’, tot timpul prevăzută cu pampoane colorate, enorme, lipite de plex şi care nu făcea un pas fără a executa rapid câteva seturi de închinăciuni, timp în care şi scuipa a descântec spre maşinile luxoase ale familiei, ca şi cum le-ar fi ferit de vreun pericol. Şi că pe şefu’ îl cheama... dar, cum nu-i frumos să dai numele oamenilor la blog, o să-i spun doar prenumele: Căpşunel.
Domnule, mi-am spus, şefu’ Căpşunel e un borfaş, nu-i nimic neobişnuit, omul e cu picioarele pe pământ, e pus pe note, acordat perfect la realităţile zilei, face trafic de carne vie, cămătărie, spală bani, are nevastă cu pampon, nume de fruct gingaş, patru limuzine, dar, orice ar fi, nu-i spun de unde să-şi ia blugi ca ai mei, lucioşi şi evazaţi. Dacă-l mai văd şi într-o astfel de pereche de pantaloni n-o să mai pot să vin la magazinul „cu de toate” şi-o să trebuiască să merg pentru ţigări şi alte chestii tocmai pe Calea Galaţi. Gata, măcar asta să fie, la nivelul aparenţelor, diferenţa dintre un golan de Brăila şi un bibliotecar – luciul pantalonilor.
Dar trăsesem concluzii pripite. Aveam să aflu în cel mai scurt timp că şefu’ Căpşunel nu era un golan simplu, ci unul complicat. Pompa bani într-o Casă de Copii, le cumpărase unor bătrâni un aragaz şi avea câteva invenţii cu privire la siguranţa exploatării instalaţiilor electrice. Tot bulevardul ştiuse, numai eu nu. Deveneam din ce în ce mai nervos, dovadă desele prilejuri pe care mi le înscenam pentru a ajunge în zona BAR-lui. N-am apucat însă să văd nimic deosebit, ci doar o nouă distracţie a lui Căpşunel, pe cât de infantilă, pe atât de mare succes, că se amuza tot omul nimerit prin preajmă. Căpşunel, cu un ecler într-o mână (evident) şi o mică pancartă în cealaltă, inspecta cu privirea bulevardul. Cum apărea o femeie cât de cât atrăgătoare striga: „Fă, câinele, te muşcă!”. Femeia se întorcea speriată spre Căpşunel, de unde auzea venind avertismentul. Căpşunel ridica repede pancarta şi începea să râdă delirant, scuipând cu frânturi de ecler în stânga şi-n dreapta. Pe pancartă, cu litere de-o şchioapă, într-o românească adusă la zi, scria: ŢIA-I LUATO.
Habar n-am cum de se întâmplă câteodată să fiu confiscat cu totul de un personaj de felul ăsta. Sau, mai bine spus, de ce, care sunt motivele pentru care unul ca şefu’ Căpşunel îmi intră-n cap şi nu-mi mai iese? Probabil pentru că nu-i nimic de înţeles şi toată situaţia mă duce spre obsesie. Oricum, am început să cer lămuriri cu privire la Căpşunel, de la oricine putea să-mi dea. Am aflat lucruri care m-au turtit. O bătrână, o vecină de pe Carantina, mi-a povestit cum domnu’ Căpşunel i-a trimis acasă trei băieţi care i-au reparat pe loc gardul aproape prăbuşit. Un domn în vârstă, prieten cu socrul meu şi vecin cu Căpşunel, mi-a relatat emoţionat, cu mâna în dreptul inimii, cum şefu’ l-a dus zilnic cu maşina, o vară întreagă, la Lacul Sărat, să facă băi de nămol, pe gratis, şi asta pentru că „este un om de mare omenie”. O vânzătoare de la magazinul „cu de toate” mi-a jurat că domnu’ Căpşunel, văzând-o plângând din cauza soţului bolnav, a scos pe loc 1000 de euro, „în foi de-o sută”, şi i-a dat pentru operaţia soţului. Iar capacul peste toate a fost vestea că domnu’ Căpşunel „s-a trecut” pe listele pentru consilieri judeţeni şi sigur o să urnească din loc Brăila, „că nu-i băiat prost deloc”. Mă durea capul, îmi vuiau urechile şi mă bâlbâiam de indignare. În absolutul teoriei, ori eu nu existam şi Căpşunel era real, ori eu eram cât se poate de real şi Căpşunel o himeră. În viaţă, însă, totul scapă gândirii. Nu mai e nici real, nici ireal, nici bine, nici rău, nici logic, nici ilogic. E un fel de Hemingway plângând de mila elefanţilor.
Şi, cum marile hotărâri se iau sub presiunea momentului, trebuia ca eu să-i vorbesc revoltat unei rude despre golanul de Căpşunel care dorea să fie şi demnitar.
- Care golan, măi, mi-a replicat ruda, ce tot spui acolo?
- Căpşunel, cine altul?
- S-o crezi tu, omu’ e tare, e un fel de director pe la Gaze, are facultate.
- La Gaze? Care Gaze?
- Cum auzi, la Gaze. Câte Gaze sunt? Nu trece un proiect fără el.
- Vorbeşti serios?
- Hai, măi, du-te, ce Dumnezeu... la Gaze lucrează omu’.
M-am dus. Spre casă. Am trecut prin faţa BAR-ului. Căpşunel tocmai boţise aripa dreaptă a unui BMW negru şi se amuza copios de cât de moale a fost tabla. Evident, mâncând un ecler. Apoi s-a aplecat şi a luat de pe jos o pisică pe care a început s-o pupe în bot. Îi spunea încontinuu: îţi dă tăticuţu’ să mănânci, îţi dă tăticuţu’ să mănânci.
Atunci m-am hotărât. În momentul acela. Cum îmi fac puţin curaj, mă duc la Căpşunel şi-i spun de unde mi-am luat blugii, chiar dacă nu a avut şansa de a ajunge consilier judeţean.
Cristian ROBU-CORCAN
Vizavi, la parterul unei case tot vechi, dar restaurată relativ recent, se poate admira expresia deplină a eclectismului contemporan în fericirea comunitară: o cameră ticsită de „american poker”- uri electronice, afişe cu femei goale, icoane xeroxate, beţivi de vârsta a doua, liceeni, muşte, mese din plastic alb acoperite de telefoane mobile din cele mai sofisticate, mirosuri dulci-acrişoare de mucegai aproape sufocate de parfumuri orientale, mârâituri şi înjurături ţâşnind din guri căscate la o plasmă pe suprafaţa căreia aleargă nişte bărbaţi şi, în fine, flori nemuritoare puse în cutii de torturi de îngheţată. Pe uşa de la intrare scrie doar atât: BAR. În stânga uşii, pe zid, se zăreşte o jumătate de statuie cam de un metru douăzeci, înfăţisând partea dreaptă a unei Atene cu mâna îndoită pilduitor. Tăietura a fost executată perfect, cu o îndemânare şi precizie impresionante, la fix cât să poată fi montată uşa de termopan. În faţa uşii, înşirate pe trotuar, sunt parcate patru autoturisme luxoase, negre şi argintii, cu plăcuţe de înmatriculare purtând combinaţii de litere din cele mai semnificative: TUN, LOZ, BAN, RAI. Maşinile, mi se spune, sunt ale patronului BAR-ului.
Nu o dată m-am întrebat prin ce ingenioase combinaţii economico-financiare se pot câştiga atâţia bani vânzând cafea de 6 bani şi lichior de 1 leu. Însă această întrebare, care a năucit o lume întreagă, se pare că n-are răspuns. Mă rog, tocmai mergeam să-mi cumpăr pâine şi ţigări, încercând să uit întrebarea, când, fără să apuc să prind de veste, am fost acostat frontal de un ţigan solid. Se proptise drept în nasul meu, mai să mă atingă. Mă privea în ochi şi mesteca isteric gumă. N-am avut timp să mă intimidez, că a trecut rapid la subiect.
- Auzi, mă chestionă scurt, şefu’ întreabă de unde ţi-ai luat pantalonii ăştia?
Făcea baloane mari din gumă şi trebuia să fiu atent, să-mi retrag capul la timp, altfel mi le-ar fi spart în ochi.
- Nu mai ştiu, am răspuns, îi am demult. Dar de care şef vorbeşti?
- Ăla.
Am privit spre locul pe care mi-l indicase cu o mişcare scurtă a capului. Din faţa BAR-ului mă privea un bărbat de vreo cinci zeci de ani, scund şi cu un cap gigantic, perfect rotund. Mânca extaziat un ecler, lingând cu râvnă crema şi caramelul scurse pe degete.
- Auzi? vorbi iar ţiganul. Da’ de ce ţi-ai lăsat perciunii ăştia aşa mari?
- Nu nimeresc niciodată lungimea potrivită, i-am răspuns. Şi ei cresc şi cresc.
- Auzi, fraiere? N-o mai face pe şmecheru’ că te las chel în gură. Şi vezi de-ţi adu aminte de unde ai luat pantalonii ăştia lucioşi, că întreabă şefu’.
Apoi plecă, în timp ce şefu’ îmi făcea cordial cu mâna, înghiţind ultima bucată de ecler.
A trecut un timp în care, de câte ori mergeam la magazinul „cu de toate”, priveam cu atenţie mişcările din jurul BAR-ului. Am putut constata că şefu’ cu eclerul în gură şi capul gigantic e patronul şi că maşinile sunt ale lui. Că au loc tot felul de manevre bizare: câteva fete cu feţele descompuse erau smulse din două maşini frânate cu dârzenie şi vârâte în două din maşinile lui şefu’, maşini care demarau în trombă. Sau: trei tineri plângând şi cerşind iertare în faţa şefului, în timp ce acesta, evident, mâncând un ecler, repeta ca un maniac „vă fac zarzavat, boilor, să văd banii, vă fac zarzavat, boilor, să văd banii”, apoi se scărpina brutal prin zonele intime şi iar îi ameninţa pe cei trei tineri cu băgatul la conservă. Sau: şefu’, evident, cu caramel şi cremă de vanilie întinse pe toată faţa, acostând o adolescentă de până-n 15 ani şi urlându-i vorbe dulci, cum ar fi „te fac prinţesă, foame-n gât”, „bag bani în tine ca-ntr-o saltea, panaramă”, „îţi arăt Spania până te ustură curul”. Sau, culmea bizareriei, nevasta şefului: o femeie corpolentă, cu două capete mai înaltă ca şefu’, tot timpul prevăzută cu pampoane colorate, enorme, lipite de plex şi care nu făcea un pas fără a executa rapid câteva seturi de închinăciuni, timp în care şi scuipa a descântec spre maşinile luxoase ale familiei, ca şi cum le-ar fi ferit de vreun pericol. Şi că pe şefu’ îl cheama... dar, cum nu-i frumos să dai numele oamenilor la blog, o să-i spun doar prenumele: Căpşunel.
Domnule, mi-am spus, şefu’ Căpşunel e un borfaş, nu-i nimic neobişnuit, omul e cu picioarele pe pământ, e pus pe note, acordat perfect la realităţile zilei, face trafic de carne vie, cămătărie, spală bani, are nevastă cu pampon, nume de fruct gingaş, patru limuzine, dar, orice ar fi, nu-i spun de unde să-şi ia blugi ca ai mei, lucioşi şi evazaţi. Dacă-l mai văd şi într-o astfel de pereche de pantaloni n-o să mai pot să vin la magazinul „cu de toate” şi-o să trebuiască să merg pentru ţigări şi alte chestii tocmai pe Calea Galaţi. Gata, măcar asta să fie, la nivelul aparenţelor, diferenţa dintre un golan de Brăila şi un bibliotecar – luciul pantalonilor.
Dar trăsesem concluzii pripite. Aveam să aflu în cel mai scurt timp că şefu’ Căpşunel nu era un golan simplu, ci unul complicat. Pompa bani într-o Casă de Copii, le cumpărase unor bătrâni un aragaz şi avea câteva invenţii cu privire la siguranţa exploatării instalaţiilor electrice. Tot bulevardul ştiuse, numai eu nu. Deveneam din ce în ce mai nervos, dovadă desele prilejuri pe care mi le înscenam pentru a ajunge în zona BAR-lui. N-am apucat însă să văd nimic deosebit, ci doar o nouă distracţie a lui Căpşunel, pe cât de infantilă, pe atât de mare succes, că se amuza tot omul nimerit prin preajmă. Căpşunel, cu un ecler într-o mână (evident) şi o mică pancartă în cealaltă, inspecta cu privirea bulevardul. Cum apărea o femeie cât de cât atrăgătoare striga: „Fă, câinele, te muşcă!”. Femeia se întorcea speriată spre Căpşunel, de unde auzea venind avertismentul. Căpşunel ridica repede pancarta şi începea să râdă delirant, scuipând cu frânturi de ecler în stânga şi-n dreapta. Pe pancartă, cu litere de-o şchioapă, într-o românească adusă la zi, scria: ŢIA-I LUATO.
Habar n-am cum de se întâmplă câteodată să fiu confiscat cu totul de un personaj de felul ăsta. Sau, mai bine spus, de ce, care sunt motivele pentru care unul ca şefu’ Căpşunel îmi intră-n cap şi nu-mi mai iese? Probabil pentru că nu-i nimic de înţeles şi toată situaţia mă duce spre obsesie. Oricum, am început să cer lămuriri cu privire la Căpşunel, de la oricine putea să-mi dea. Am aflat lucruri care m-au turtit. O bătrână, o vecină de pe Carantina, mi-a povestit cum domnu’ Căpşunel i-a trimis acasă trei băieţi care i-au reparat pe loc gardul aproape prăbuşit. Un domn în vârstă, prieten cu socrul meu şi vecin cu Căpşunel, mi-a relatat emoţionat, cu mâna în dreptul inimii, cum şefu’ l-a dus zilnic cu maşina, o vară întreagă, la Lacul Sărat, să facă băi de nămol, pe gratis, şi asta pentru că „este un om de mare omenie”. O vânzătoare de la magazinul „cu de toate” mi-a jurat că domnu’ Căpşunel, văzând-o plângând din cauza soţului bolnav, a scos pe loc 1000 de euro, „în foi de-o sută”, şi i-a dat pentru operaţia soţului. Iar capacul peste toate a fost vestea că domnu’ Căpşunel „s-a trecut” pe listele pentru consilieri judeţeni şi sigur o să urnească din loc Brăila, „că nu-i băiat prost deloc”. Mă durea capul, îmi vuiau urechile şi mă bâlbâiam de indignare. În absolutul teoriei, ori eu nu existam şi Căpşunel era real, ori eu eram cât se poate de real şi Căpşunel o himeră. În viaţă, însă, totul scapă gândirii. Nu mai e nici real, nici ireal, nici bine, nici rău, nici logic, nici ilogic. E un fel de Hemingway plângând de mila elefanţilor.
Şi, cum marile hotărâri se iau sub presiunea momentului, trebuia ca eu să-i vorbesc revoltat unei rude despre golanul de Căpşunel care dorea să fie şi demnitar.
- Care golan, măi, mi-a replicat ruda, ce tot spui acolo?
- Căpşunel, cine altul?
- S-o crezi tu, omu’ e tare, e un fel de director pe la Gaze, are facultate.
- La Gaze? Care Gaze?
- Cum auzi, la Gaze. Câte Gaze sunt? Nu trece un proiect fără el.
- Vorbeşti serios?
- Hai, măi, du-te, ce Dumnezeu... la Gaze lucrează omu’.
M-am dus. Spre casă. Am trecut prin faţa BAR-ului. Căpşunel tocmai boţise aripa dreaptă a unui BMW negru şi se amuza copios de cât de moale a fost tabla. Evident, mâncând un ecler. Apoi s-a aplecat şi a luat de pe jos o pisică pe care a început s-o pupe în bot. Îi spunea încontinuu: îţi dă tăticuţu’ să mănânci, îţi dă tăticuţu’ să mănânci.
Atunci m-am hotărât. În momentul acela. Cum îmi fac puţin curaj, mă duc la Căpşunel şi-i spun de unde mi-am luat blugii, chiar dacă nu a avut şansa de a ajunge consilier judeţean.
Cristian ROBU-CORCAN
marți, 9 decembrie 2008
Guverna-m-aş şi n-am cui
Spectacolul aşa-ziselor negocieri între partidele câştigătoare la alegerile parlamentare din acest an, privind găsirea unei formule de guvernare viabile, a fost unul jenant şi, pe alocuri, greţos.
Cele cinci partide comuniste (cum le-a numit recent luptătorul anticomunist Vasile Paraschiv) care au intrat în Parlamentul României, PSD+PC, PNL, PDL şi UDMR s-au tot întâlnit prin reprezentanţii lor şi au convenit că au o multitudine de puncte comune, dar n-au putut să se împace asupra unui singur lucru, cel mai important: postul de prim-ministru. Adică vârful ciolanului.
În condiţiile crizei economice care a început să se manifeste explicit şi la noi, mai-marii partidelor comuniste postdecembriste sunt foarte interesaţi dacă această căruţă şubredă, numită România, poate să fie plimbată pe roţi de Citroen, poate fi împinsă de un prostănac sau poate fi trasă de un buldog cu colţii tociţi...
Este mai mult decât limpede pentru toată lumea că interesul de partid, orgoliul de a fi întâi-stătătorul Guvernului, primează în faţa interesului naţional. Justificarea e simplă şi perversă: fiecare partid merită să-şi impună propriul prim-ministru pentru că, nu-i aşa, în felul acesta se respectă voinţa propriului electorat, care ar fi foarte dezamăgit să ştie că nu are la guvernare idolul său. Electorat care, abia acuma, în faţa circului dizgraţios al ciolaniadei, îşi dă seama că a votat cam cum se dă cu parul la oină: hotărât, dar aiurea. Consecinţa? Imposibilitatea formării unui guvern majoritar şi a unei majorităţi parlamentare în afara compromisului.
Curios este faptul că preşedintele Traian Băsescu nu încearcă mai mult în direcţia convingerii lătrăilor de partid că avem nevoie cât mai repede de un guvern stabil, format din specialişti (cu sau fără culoare politică), un guvern de criză şi nu unul care să satisfacă orgoliile foştilor comunişti îmbrăcaţi astăzi în Armani. Sau poate că toată această luptă surdă îi convine de minune marinarului care-i interesat să întărească imaginea instituţiei prezidenţiale şi nu a partidelor care-şi trimit (de data asta uninominal) reprezentanţii în Parlament şi Guvern doar ca să doarmă...
Dan BISTRICEAN
Cele cinci partide comuniste (cum le-a numit recent luptătorul anticomunist Vasile Paraschiv) care au intrat în Parlamentul României, PSD+PC, PNL, PDL şi UDMR s-au tot întâlnit prin reprezentanţii lor şi au convenit că au o multitudine de puncte comune, dar n-au putut să se împace asupra unui singur lucru, cel mai important: postul de prim-ministru. Adică vârful ciolanului.
În condiţiile crizei economice care a început să se manifeste explicit şi la noi, mai-marii partidelor comuniste postdecembriste sunt foarte interesaţi dacă această căruţă şubredă, numită România, poate să fie plimbată pe roţi de Citroen, poate fi împinsă de un prostănac sau poate fi trasă de un buldog cu colţii tociţi...
Este mai mult decât limpede pentru toată lumea că interesul de partid, orgoliul de a fi întâi-stătătorul Guvernului, primează în faţa interesului naţional. Justificarea e simplă şi perversă: fiecare partid merită să-şi impună propriul prim-ministru pentru că, nu-i aşa, în felul acesta se respectă voinţa propriului electorat, care ar fi foarte dezamăgit să ştie că nu are la guvernare idolul său. Electorat care, abia acuma, în faţa circului dizgraţios al ciolaniadei, îşi dă seama că a votat cam cum se dă cu parul la oină: hotărât, dar aiurea. Consecinţa? Imposibilitatea formării unui guvern majoritar şi a unei majorităţi parlamentare în afara compromisului.
Curios este faptul că preşedintele Traian Băsescu nu încearcă mai mult în direcţia convingerii lătrăilor de partid că avem nevoie cât mai repede de un guvern stabil, format din specialişti (cu sau fără culoare politică), un guvern de criză şi nu unul care să satisfacă orgoliile foştilor comunişti îmbrăcaţi astăzi în Armani. Sau poate că toată această luptă surdă îi convine de minune marinarului care-i interesat să întărească imaginea instituţiei prezidenţiale şi nu a partidelor care-şi trimit (de data asta uninominal) reprezentanţii în Parlament şi Guvern doar ca să doarmă...
Dan BISTRICEAN
vineri, 5 decembrie 2008
Tulbure
Nu ne putem controla sentimentele, dar ne putem alege atitudinile şi acţiunile. Astăzi, de dimineaţă de când am sosit la muncă, mi-am spus că trebuie să mai fac şi altceva decât practicile mecanice de a citi, ori a-mi bea ceaiul. Şi pentru că timpul era de partea mea, tot ce-mi mai rămânea era visarea. Uneori simt nevoia - normală de altfel - de a trece dincolo de cotidian, de protocolar, în universul neconvenţionalului, fără însă a ajunge in vulgar. Oare oamenii au o nevoie copleşitoare de a crede în ceva? Nu contează, important este modelul. Avem întotdeauna această caracteristică de a ne compara, de a ne privi în oglinda celui cu care intrăm în relaţie. Ne place să etichetăm din dorinţa de a fi etichetaţi. Şi ce este mai rău, e ca răspundem mai repede unei insulte decât unui compliment. Simple propoziţii.
De câte ori nu ni s-a întâmplat ca visând cu ochii deschişi să cădem în ghearele aparenţei. De câte ori nu am vrut să cunoaştem oameni, iar scuzele pentru care am fost refuzaţi au fost atât de banale încât doar politeţea le mai putea susţine.
Şi semnele, aceste indicatoare ale parametrilor de urmat din viaţa de zi cu zi, ar trebui să ne dezvolte o psiho-semiotică care să ne scoată întregi din oceanul de convenţii unde navigăm în derivă.
Deschizi internetul şi te izbeşte prescurtarea şi extensia. Deschizi sertarul cu amintiri şi găseşti copilăria pe care o traversai cu bicicleta. Deschizi portofelul şi în loc de bani de plastic dai de o bucată - tot de plastic - cu o bandă neagră pe verso, care-ţi aminteşte că din combinaţia C.N.P.-ului - matematic vorbind - nu poţi afla niciodată care sunt adevăratele comisioane care se răsfrâng de fiecare dată asupra retragerilor de numerar din colţul de bancă unde ţi-ai permis să-ţi expediezi remuneraţia.
În fine, deschizi ochii şi vezi că până la urmă tot la birou eşti, îmbălsămat de aerul preocupărilor cu caracter intelectual, pe birou care, alături de butoanele şi ecranul calculatorului mai stă şi cana cu ceai care nu vrea sa se răcească. Acesta este ceasul cel mai de preţ că nu ai fost furat de gânduri prea mult timp. Şi mai sunt şi telefoanele fără disc, mochetele cândva nebătătorite, jaluzelele, albul tavanului şi prizele, frumos aliniate, de jur împrejurul încăperii. Eşti la muncă şi weekend-ul stă să-ţi amintească de faptul că şi plecatul undeva înseamnă să visezi, să ai timp, să ai bani.
Weekend-uri pe vecie plăcute!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
De câte ori nu ni s-a întâmplat ca visând cu ochii deschişi să cădem în ghearele aparenţei. De câte ori nu am vrut să cunoaştem oameni, iar scuzele pentru care am fost refuzaţi au fost atât de banale încât doar politeţea le mai putea susţine.
Şi semnele, aceste indicatoare ale parametrilor de urmat din viaţa de zi cu zi, ar trebui să ne dezvolte o psiho-semiotică care să ne scoată întregi din oceanul de convenţii unde navigăm în derivă.
Deschizi internetul şi te izbeşte prescurtarea şi extensia. Deschizi sertarul cu amintiri şi găseşti copilăria pe care o traversai cu bicicleta. Deschizi portofelul şi în loc de bani de plastic dai de o bucată - tot de plastic - cu o bandă neagră pe verso, care-ţi aminteşte că din combinaţia C.N.P.-ului - matematic vorbind - nu poţi afla niciodată care sunt adevăratele comisioane care se răsfrâng de fiecare dată asupra retragerilor de numerar din colţul de bancă unde ţi-ai permis să-ţi expediezi remuneraţia.
În fine, deschizi ochii şi vezi că până la urmă tot la birou eşti, îmbălsămat de aerul preocupărilor cu caracter intelectual, pe birou care, alături de butoanele şi ecranul calculatorului mai stă şi cana cu ceai care nu vrea sa se răcească. Acesta este ceasul cel mai de preţ că nu ai fost furat de gânduri prea mult timp. Şi mai sunt şi telefoanele fără disc, mochetele cândva nebătătorite, jaluzelele, albul tavanului şi prizele, frumos aliniate, de jur împrejurul încăperii. Eşti la muncă şi weekend-ul stă să-ţi amintească de faptul că şi plecatul undeva înseamnă să visezi, să ai timp, să ai bani.
Weekend-uri pe vecie plăcute!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
miercuri, 3 decembrie 2008
Prostia cu coroniţă
Sînt prostănaci de tot felul. De toată mîna. Din categoria obişnuită fac parte cei ce se strecoară, trec aparent neobservaţi, se confundă cu peisajul. Intervenţiile lor sînt molcome, gîngurite, bîlbîite. Au un aer idiot-reflexiv, par paşnici şi împăciuitori, dar niciodată de acord cu altcineva. Se retrag în tăcere şi ţes intrigi stupide, căznite, pe marginea ţînţarului din vază sau a rahatului de pisică din rigolă. Mai întotdeauna ajung un soi de şefi pe la cadre medii. Cînd glumesc, rîd numai ei. Cînd sînt serioşi, sînt numai ei. În caz de război, îi preocupă şahul. Pe timp de pace, sînt împotriva musulmanilor. Sînt prostănaci de-ai noştri, dragi, îi iubim şi-i includem, în mod obligatoriu, în orice decizie.
Dar sînt şi alţii, mult mai performanţi. Cu coroniţă. Cu panaş. Sînt cei care-şi încep carierele pe forumuri. În comparaţie cu primii sînt extrem de activi. Combativi. Dacă unui astfel de prostănac cu coroniţă i s-a pus pata pe tine, chiar fără motiv, te-ai ars. Te va urmări toată viaţa. Mazilirea ta va fi unica lui raţiune de a trăi. Un astfel de prostănac este prezent peste tot. Este aproape ubicuu. Este prezent peste tot şi caută, ca un maniac, aliaţi. Aliaţi pentru a distruge pe... În primă fază nu prea ştie bine pe cine. Dar poate funcţiona chestia cu pata. Apoi, prostănacul cu coroniţă se pricepe la absolut orice. Poate vorbi în orice moment despre orice: despre fizică, chimie, matematică, despre ginecologie, pedichiură sau măşti pentru faţă, despre politică, artă, literatură, despre vecini, eschimoşi sau ugandezi. El nu şovăie nici o clipă. Nimic nu-l ia prin surprindere. Niciodată nu se îmbolnăveşte. Este zdravăn, rezistent la orice climă, ironie sau atac. El nu are alt scop în viaţă decît a dovedi, a demasca, a deconspira.
Bleah!
Cristian ROBU-CORCAN
Dar sînt şi alţii, mult mai performanţi. Cu coroniţă. Cu panaş. Sînt cei care-şi încep carierele pe forumuri. În comparaţie cu primii sînt extrem de activi. Combativi. Dacă unui astfel de prostănac cu coroniţă i s-a pus pata pe tine, chiar fără motiv, te-ai ars. Te va urmări toată viaţa. Mazilirea ta va fi unica lui raţiune de a trăi. Un astfel de prostănac este prezent peste tot. Este aproape ubicuu. Este prezent peste tot şi caută, ca un maniac, aliaţi. Aliaţi pentru a distruge pe... În primă fază nu prea ştie bine pe cine. Dar poate funcţiona chestia cu pata. Apoi, prostănacul cu coroniţă se pricepe la absolut orice. Poate vorbi în orice moment despre orice: despre fizică, chimie, matematică, despre ginecologie, pedichiură sau măşti pentru faţă, despre politică, artă, literatură, despre vecini, eschimoşi sau ugandezi. El nu şovăie nici o clipă. Nimic nu-l ia prin surprindere. Niciodată nu se îmbolnăveşte. Este zdravăn, rezistent la orice climă, ironie sau atac. El nu are alt scop în viaţă decît a dovedi, a demasca, a deconspira.
Bleah!
Cristian ROBU-CORCAN
luni, 1 decembrie 2008
Timpuri noi la vremuri grele!
Pun pariu că în această zi de 1 Decembrie, zi naţională, mulţi români, nici măcar nu ştiu ce sărbătorim, ce e cu 1918, sau cine conducea ţara pe atunci. Dacă te mai uiţi pe la TV, mai sunt unii care confundă acel 23 august, cu 10 mai, ori 24 ianuarie. Ce mai contează cine şi când, de asta să se ocupe istoricii, românii de rând vor să petreacă, iar motivul poate fi oricare, important e să se distreze. Chestia cu pâine şi circ nu-i doar o sintagmă ruptă din carte, ci pură realitate. Ce anume? Vremea? Nu contează, că românul petrece în felul său, strâns unit în jurul bucătăriei, iar curajul urărilor vine tumultos de la vinul care se bea cu cana, sau tăria cu paharul, dar neapărat, cană după cană şi pahar după alt pahar.
Dar pe cine ar interesa amănuntul istoric? Mai vezi câte o faţă cu autoritate publică, adormită din cauza emoţiilor de peste noaptea numărării voturilor, care s-a uitat cu mâna la tâmplă, în timp ce fanfara traducea Imnul de stat. Stă omul nostru cu ochii închişi, ca un actor cu rol dramatic, dar ce e în mintea sa, numai necuratul ştie să citească!
Important e că se poate profita din plin de berea, mititeii şi sarmalele scoase la aer. Şi ce dacă ne-am suprapus cu oficierea rezultatelor uninominalului, care a reuşit să schimbe codul politic al ţării din portocaliu în roşu, cui îi mai pasă de semnificaţii, când românul ştie că ziua naţională înseamnă o nouă zi tăiată din calendarul muncii?
Îmi vin în minte versurile, deloc celebre, ale unor Timpuri noi, stihuri care sună cam aşa:
Azi serbăm iar victoria,
Şi îndoiala se ascunde în gând.
Azi serbăm iar victoria,
Moralul e un struţ cu capul în pământ.
Te înteb dacă e vreo schimbare
La oamenii din jur.
Azi serbăm iar victoria.
Hingherii dorm şi câinii latră-n mahala.
Azi serbăm iar victoria,
Cu oborocul car lumină şi pe strada mea.
Te întreb dacă vezi vreo schimbare,
Mă întreb dacă simţi vreo schimbare,
La oamenii din jur.
Zic vouă celor fără de prihană,
Zic vouă păcătoşi cu chip smerit,
Zic vouă luptătorilor cu pieptul rană,
Şi ţie politruc nenorocit.
Zic vouă care-aveţi încă puterea
Să scoateţi răul care zace-n voi,
Voi, care vă agonisiţi averea
Ca vagabonzii, scormonind gunoi…
Şi când te gândeşti că din 1992, de când un anume Dan Iliescu dădea voce acestor versuri, nu s-a întâmplat nimic care să le modifice, măcar aşa, un pic, ajungi tot retoric să te întrebi, de ce nu se mai cântă aşa ceva? La TV doar aşa-zişi realizatori de emisiuni, cu priză la public, care îşi ţin spectacolul ieftin în aceeaşi manieră plină de banal şi comerţ, iar ca să nu credeţi că ceva nu este altfel decât o prelungire a duminicii, avem şi o simulare de paradă militară, cu o armată de paradă, că la o adică, să ne ferească Cel de Sus!
Dar e bine, ca la urs se strânge lumea, şi unde e bâlci, se încing şi grătarele. Unde mai pui că ieri l-am serbat pe ocrotitorul spiritual al ţării, pe Sfântul Andrei. Ne-au mai rămas şi de acolo oarece mâncăruri şi obiceiuri de dulce. Dar ne iartă capetele încoronate ale ortodoxiei noastre, că doar n-o să dea canon naţional pentru un pârdalnic de mititel sau o neaoşă sarma, ce-şi înveleşte nuditatea cărnii în foiţa de vită sau de varză murată.
Ce sărbătoare naţională, că dacă-ţi trece prin minte să scoţi drapelul pe balcon, se mai trezeşte câte un trecător să-ţi arunce vorbe grele, ori să te includă la categoria adrianpăuneştilor, ori a vadimilor.
Ziua naţională se sărbătoreşte altfel pe malul stângaci al Prutului, acolo unde însemnele româneşti şi istoria ne joacă feste, nu farse, ca să parafrazez un persoanaj – chipurile – fictiv, dintr-o peliculă inspirată din fapte reale.
Azi serbăm iar victoria, îmi răsună obsesiv, ca un leit-motiv al întregii zile, mohorâte, probabil, că şi soarelui i se face lehamite de cum îşi batjocoresc românii identitatea.
Să te mai întreb dacă vezi vreo schimbare? Răspunsul este unul subînţeles. De aceea, închei cu alte vorbe, spuse tot de un necunoscut al neamului, pe nume Andrei Gheorghe, cuvinte rostite la sfârşitul unei casete audio şi care sună aproximativ aşa: România este ţara în care niciodată, nimic nu se termină!
Atât am avut de spus!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
Dar pe cine ar interesa amănuntul istoric? Mai vezi câte o faţă cu autoritate publică, adormită din cauza emoţiilor de peste noaptea numărării voturilor, care s-a uitat cu mâna la tâmplă, în timp ce fanfara traducea Imnul de stat. Stă omul nostru cu ochii închişi, ca un actor cu rol dramatic, dar ce e în mintea sa, numai necuratul ştie să citească!
Important e că se poate profita din plin de berea, mititeii şi sarmalele scoase la aer. Şi ce dacă ne-am suprapus cu oficierea rezultatelor uninominalului, care a reuşit să schimbe codul politic al ţării din portocaliu în roşu, cui îi mai pasă de semnificaţii, când românul ştie că ziua naţională înseamnă o nouă zi tăiată din calendarul muncii?
Îmi vin în minte versurile, deloc celebre, ale unor Timpuri noi, stihuri care sună cam aşa:
Azi serbăm iar victoria,
Şi îndoiala se ascunde în gând.
Azi serbăm iar victoria,
Moralul e un struţ cu capul în pământ.
Te înteb dacă e vreo schimbare
La oamenii din jur.
Azi serbăm iar victoria.
Hingherii dorm şi câinii latră-n mahala.
Azi serbăm iar victoria,
Cu oborocul car lumină şi pe strada mea.
Te întreb dacă vezi vreo schimbare,
Mă întreb dacă simţi vreo schimbare,
La oamenii din jur.
Zic vouă celor fără de prihană,
Zic vouă păcătoşi cu chip smerit,
Zic vouă luptătorilor cu pieptul rană,
Şi ţie politruc nenorocit.
Zic vouă care-aveţi încă puterea
Să scoateţi răul care zace-n voi,
Voi, care vă agonisiţi averea
Ca vagabonzii, scormonind gunoi…
Şi când te gândeşti că din 1992, de când un anume Dan Iliescu dădea voce acestor versuri, nu s-a întâmplat nimic care să le modifice, măcar aşa, un pic, ajungi tot retoric să te întrebi, de ce nu se mai cântă aşa ceva? La TV doar aşa-zişi realizatori de emisiuni, cu priză la public, care îşi ţin spectacolul ieftin în aceeaşi manieră plină de banal şi comerţ, iar ca să nu credeţi că ceva nu este altfel decât o prelungire a duminicii, avem şi o simulare de paradă militară, cu o armată de paradă, că la o adică, să ne ferească Cel de Sus!
Dar e bine, ca la urs se strânge lumea, şi unde e bâlci, se încing şi grătarele. Unde mai pui că ieri l-am serbat pe ocrotitorul spiritual al ţării, pe Sfântul Andrei. Ne-au mai rămas şi de acolo oarece mâncăruri şi obiceiuri de dulce. Dar ne iartă capetele încoronate ale ortodoxiei noastre, că doar n-o să dea canon naţional pentru un pârdalnic de mititel sau o neaoşă sarma, ce-şi înveleşte nuditatea cărnii în foiţa de vită sau de varză murată.
Ce sărbătoare naţională, că dacă-ţi trece prin minte să scoţi drapelul pe balcon, se mai trezeşte câte un trecător să-ţi arunce vorbe grele, ori să te includă la categoria adrianpăuneştilor, ori a vadimilor.
Ziua naţională se sărbătoreşte altfel pe malul stângaci al Prutului, acolo unde însemnele româneşti şi istoria ne joacă feste, nu farse, ca să parafrazez un persoanaj – chipurile – fictiv, dintr-o peliculă inspirată din fapte reale.
Azi serbăm iar victoria, îmi răsună obsesiv, ca un leit-motiv al întregii zile, mohorâte, probabil, că şi soarelui i se face lehamite de cum îşi batjocoresc românii identitatea.
Să te mai întreb dacă vezi vreo schimbare? Răspunsul este unul subînţeles. De aceea, închei cu alte vorbe, spuse tot de un necunoscut al neamului, pe nume Andrei Gheorghe, cuvinte rostite la sfârşitul unei casete audio şi care sună aproximativ aşa: România este ţara în care niciodată, nimic nu se termină!
Atât am avut de spus!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
sâmbătă, 29 noiembrie 2008
Vremea amintirilor
Sunt sigur că în materie de povestit, toţi mai avem ceva de adăugat, şi asta nu pentru că nu ne-au ajuns cuvintele, ci pentru că amănunte deosebite se recompun din materia cenuşie, în imagini clare, fie ele şi neplăcute.
În ceea ce mă priveşte, pentru că nu pot vorbi acum de catedră, decât din prisma celui care o ocupa doar în pauze, am o amintire interesantă – zic eu – cu o profesoară tânără de chimie şi o clasă (unde mă includ) de băieţi şi băieţoaice.
Eram prin a VII-a, cam pe acum, pe la trecutul lui noiembrie în sărbătorile de iarnă, în ultima bancă de pe rândul de la perete. Şi, cum pe vremea aceea, fiecare bancă făcea de serviciu câte o săptămână, eu şi colegul împărţeam sarcinile, aşa încât să ne putem termina la timp atribuţiile. Unul ştergea tabla, altul aduna hârtiile de printre rânduri, mişca faţa de catedră şi, nu în ultimul rând, avea grijă că una din scândurile catedrei, care se interpunea între picioarele celui ce ocupa scaunul şi privirile noastre, să nu fie atât de bine montată.
La ora de chimie totul era altfel. Băieţii stăteau în primele bănci, iar fetele în spate, şi asta nu pentru interesul deosebit pe care-l nutream pentru formule, ecuaţii ori probleme. Doamna de chimie era un personaj remarcat şi printre colegii de breaslă, asta din spusele elevilor de serviciu pe şcoală, care-şi aveau postul la uşa cancelariei şi care trăgeau cu urechea. Doamna de chimie era un fan al modei mini, şi la tunsoare, şi la fustă. Iar pe vremea aceea, în 1986, ciorapii lycra erau accesorii feminine, care purtate, duceau şi la destrămări de căsnicii. Conservatorismul doamnelor de istorie, română şi geografie, duceau de multe ori la ridicarea tonului, şi nu de puţine ori comentariile se prelungeau şi dincolo de uşa cancelariei, spre deliciul nostru, al elevilor, mari amatori de cancan.
Şi venise doamna de chimie în acea zi, cu o fustiţă neagră de piele, iar mai sus, o bluză de care nu-mi mai aduc aminte, pentru că informaţia mea vizuală nu trebuia să treacă de bazin. Aşezase catalogul elegant pe colţul catedrei, iar peste el poşeta, apoi începuse să se plimbe rar, dar apăsat, printre rânduri, lăsând în urmă o dâră de parfum, care nu avea nimic cu România acelor vremuri. Şi cum se plimba dumneaei şi punea şi căpăta răspunsuri direct din bancă, şi bine că mi-am amintit de chestia asta, a observat despărţitura cu efect din catedră. Pentru că nu se putea compromite cerând explicaţii, s-a bucurat că nu a luat loc. Surpriza pe care i-o pregătisem însă, avea să fie specială.
Înainte de începerea orei, pentru că tabla trebuia bine ştearsă, mutam creta de pe margine pe postament, aşa încât dâra de apă lăsată de burete, să nu o ude. Uitasem atunci să mai pun creta la loc. Doamna nu şi-a dat seama. Ne-a dictat titlul noii lecţii, apoi, reflexiv, s-a îndreptat spre tablă să scrie titlul. Şi pentru că toţi eram cu nasul în caiete, iar profesoara neintenţionând a ne deranja, a mizat pe faptul că privirile noastre sunt în altă parte. Cu mişcări delicate, s-a aplecat într-o parte, ducând o mână către cretă, iar pe cealaltă, educat, la spate, să-şi tragă fustiţa în contrabalans. În acel moment, elevul de serviciu (eu), a luat cârpa de şters praful din bancă şi, într-o fracţiune de secundă, a rupt-o zgomotos în poală. Doamna a sărit ca arsă, şi cu ambele mâini şi-a lipit fesele, răspunzând hohotelor noastre cu un zâmbet metalic. Încet, încet, s-a scurs pe după perete până la uşă, apoi, ţine-o, până în cancelarie, direct – cred – până la toaletă. Şi era un râs în clasă, cu lacrimi, pentru că toţi credeau că doamna şi-a rupt fustiţa. Şi râdeam şi eu, dar de două ori mai mult: primo, pentru că râsul e molipsitor; secondo, ştiam cine este capul răutăţilor.
Şi din ziua aceea, nu am mai văzut-o pe doamna. Ultima amintire despre dumneaei a rămas în catalog, în dreptul notei la purtare, la toată clasa: 8. Ce ruşine, şi mai ales în ce postură am pus-o pe biata femeie, când a constatat că materialul veritabil al fustei nu cedase, ci doar poanta unui copil fără minte o transformase în subiect de staşnică amintire, mult timp de atunci.
Mi-aş dori să o reîntâlnesc, să-i spun adevărul, să văd că-mi întoarce spatele, sau că zâmbeşte a iertare, iar pentru că acest lucru este aproape imposibil, prefer să pun capăt nostalgiei care m-a cuprins.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
În ceea ce mă priveşte, pentru că nu pot vorbi acum de catedră, decât din prisma celui care o ocupa doar în pauze, am o amintire interesantă – zic eu – cu o profesoară tânără de chimie şi o clasă (unde mă includ) de băieţi şi băieţoaice.
Eram prin a VII-a, cam pe acum, pe la trecutul lui noiembrie în sărbătorile de iarnă, în ultima bancă de pe rândul de la perete. Şi, cum pe vremea aceea, fiecare bancă făcea de serviciu câte o săptămână, eu şi colegul împărţeam sarcinile, aşa încât să ne putem termina la timp atribuţiile. Unul ştergea tabla, altul aduna hârtiile de printre rânduri, mişca faţa de catedră şi, nu în ultimul rând, avea grijă că una din scândurile catedrei, care se interpunea între picioarele celui ce ocupa scaunul şi privirile noastre, să nu fie atât de bine montată.
La ora de chimie totul era altfel. Băieţii stăteau în primele bănci, iar fetele în spate, şi asta nu pentru interesul deosebit pe care-l nutream pentru formule, ecuaţii ori probleme. Doamna de chimie era un personaj remarcat şi printre colegii de breaslă, asta din spusele elevilor de serviciu pe şcoală, care-şi aveau postul la uşa cancelariei şi care trăgeau cu urechea. Doamna de chimie era un fan al modei mini, şi la tunsoare, şi la fustă. Iar pe vremea aceea, în 1986, ciorapii lycra erau accesorii feminine, care purtate, duceau şi la destrămări de căsnicii. Conservatorismul doamnelor de istorie, română şi geografie, duceau de multe ori la ridicarea tonului, şi nu de puţine ori comentariile se prelungeau şi dincolo de uşa cancelariei, spre deliciul nostru, al elevilor, mari amatori de cancan.
Şi venise doamna de chimie în acea zi, cu o fustiţă neagră de piele, iar mai sus, o bluză de care nu-mi mai aduc aminte, pentru că informaţia mea vizuală nu trebuia să treacă de bazin. Aşezase catalogul elegant pe colţul catedrei, iar peste el poşeta, apoi începuse să se plimbe rar, dar apăsat, printre rânduri, lăsând în urmă o dâră de parfum, care nu avea nimic cu România acelor vremuri. Şi cum se plimba dumneaei şi punea şi căpăta răspunsuri direct din bancă, şi bine că mi-am amintit de chestia asta, a observat despărţitura cu efect din catedră. Pentru că nu se putea compromite cerând explicaţii, s-a bucurat că nu a luat loc. Surpriza pe care i-o pregătisem însă, avea să fie specială.
Înainte de începerea orei, pentru că tabla trebuia bine ştearsă, mutam creta de pe margine pe postament, aşa încât dâra de apă lăsată de burete, să nu o ude. Uitasem atunci să mai pun creta la loc. Doamna nu şi-a dat seama. Ne-a dictat titlul noii lecţii, apoi, reflexiv, s-a îndreptat spre tablă să scrie titlul. Şi pentru că toţi eram cu nasul în caiete, iar profesoara neintenţionând a ne deranja, a mizat pe faptul că privirile noastre sunt în altă parte. Cu mişcări delicate, s-a aplecat într-o parte, ducând o mână către cretă, iar pe cealaltă, educat, la spate, să-şi tragă fustiţa în contrabalans. În acel moment, elevul de serviciu (eu), a luat cârpa de şters praful din bancă şi, într-o fracţiune de secundă, a rupt-o zgomotos în poală. Doamna a sărit ca arsă, şi cu ambele mâini şi-a lipit fesele, răspunzând hohotelor noastre cu un zâmbet metalic. Încet, încet, s-a scurs pe după perete până la uşă, apoi, ţine-o, până în cancelarie, direct – cred – până la toaletă. Şi era un râs în clasă, cu lacrimi, pentru că toţi credeau că doamna şi-a rupt fustiţa. Şi râdeam şi eu, dar de două ori mai mult: primo, pentru că râsul e molipsitor; secondo, ştiam cine este capul răutăţilor.
Şi din ziua aceea, nu am mai văzut-o pe doamna. Ultima amintire despre dumneaei a rămas în catalog, în dreptul notei la purtare, la toată clasa: 8. Ce ruşine, şi mai ales în ce postură am pus-o pe biata femeie, când a constatat că materialul veritabil al fustei nu cedase, ci doar poanta unui copil fără minte o transformase în subiect de staşnică amintire, mult timp de atunci.
Mi-aş dori să o reîntâlnesc, să-i spun adevărul, să văd că-mi întoarce spatele, sau că zâmbeşte a iertare, iar pentru că acest lucru este aproape imposibil, prefer să pun capăt nostalgiei care m-a cuprins.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
marți, 25 noiembrie 2008
Nutridiei şi-o pâni!
Stăteam ca orişicare la rând într-o băcănie obişnuită, cu pretenţii de market, şi unde în faţa mea se mai aşezaseră câţiva muşterii. Ca şi vremea de afară, înghesuită în cele cateva zile, care dau să se reverse peste calendarul plin de serbări, sărbători şi sărbătoriţi, produsele claie peste grămadă îţi loveau privirea cu tot disconfortul amestecăturilor de culori de pe ambalaje. Dar dacă ar fi fost numai culoarea ambalajului, zău că eram prea european! Săpunuri printre biscuiţii în celofan, pasta de dinţi şi spuma de ras alături de cerealele din toate dimineţile, sutiene şi chiloţei cu dantelă, spânzuraţi de expozoarele cu spermint şi snacksuri, iar printre cârnaţii de o grasime exagerată, dormeau în lada frigorifică cu geam transparent, ceva creme (probabil) de mâini.
Coada se mişca încet, tocmai venise pâinea, iar şoferul, ajutorul de şofer şi agentul de vânzări, metamorfozaţi într-un singur personaj, nu avea decât o singură viteză. Şi pentru a fi cât mai convingător, vizavi de gabaritul celor două lăzi de-o dată cărate, dornic să impresioneze, semnaliza verbal un pardon!, pardon!, cu accentul pe prima silabă.
Cele două reprezentante ale marketului, obosite până peste poate, cu mâinile în şolduri, asigurau confortul mişcărilor bărbatului cărăuş, ca nu cumva să-i scadă apetitul pentru activitate.
Ronţăiau amândouă gumă, probabil să-şi menţină caldă dicţia atunci când numără restul cu voce tare în faţa clientului, sau ca să mai pocnească un balon (de gumă, evident), tot în faţa clientului, care-şi adună prea des măruntul de pe tejghea.
În fine, doamna cu pălărie, prima la rând, arată cu degetul către un baton de salam, aflat la verticală alături de ceilalţi confraţi parizeri. Este rapid şi bine înşfăcat de una dintre femei, care-l poposeşte cu bun antrenament direct într-o pungă-sac, cât să încapă în ea douăzeci de semipreparate.
O altă doamnă urmează la carnaţi, biscuiţi şi pâine trântită, iar ca rest un jelibon, adeziv perfect pentru o proteză dentară.
Domnul din faţa mea este mai modest, cere sortimente mărunte, de pe multe rafturi şi mai ales, lucruri aflate la altitudine, motiv pentru care una dintre dudui oftează şi îngaimă cu volumul unei rugăciuni ceva tot de sfinţi. Mai vrea omul nostru şi o pâine, iar doamna cu sorţ alb la origini devine tare obosită, trântindu-i o franzelă peste banii pregătiţi la schimb.
Afară scârţâit de roţi.
O maşină de-asta de teren, frânează brusc drept la bordura alimentării. Coboară din partea şoferului un tip scund, elegant în felul lui, cu pantofi sport marca piaţa mare şi un costum sportiv cu inscripţia vizibilă şi de pe lună adiads, se pare, la ofertă cu încălţămintea. Intră ca la el acasă direct în faţă şi strigă piţigăiat, ca strâns de nas: nutridiei şi-o pâni! Femeia de la tejghea se execută rapid, iar lacto-barosanu’ lasă o hârtie de cinci lei, fără să mai ceară ceva în schimb. Şi în timp ce se repezea la uşă, colega tejgheriţei chiuie ca la botez, pe vocea I: sî ne trăieşti, patroani!
Domnul din faţă, mască, doamna din spatele meu mută şi surdă, eu statuie, numai cele două animatoare zâmbesc una la alta eliberând ceva silabe amestecate cu baloane de gumă.
Am uitat de timp, de oameni, şi mai ales de ce venisem în prăvălie.
Mi-am tras mai pe urechi şapca, plecând în căutarea (definitivă) a altei aventuri din seria cumpărăturilor domestice.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
Coada se mişca încet, tocmai venise pâinea, iar şoferul, ajutorul de şofer şi agentul de vânzări, metamorfozaţi într-un singur personaj, nu avea decât o singură viteză. Şi pentru a fi cât mai convingător, vizavi de gabaritul celor două lăzi de-o dată cărate, dornic să impresioneze, semnaliza verbal un pardon!, pardon!, cu accentul pe prima silabă.
Cele două reprezentante ale marketului, obosite până peste poate, cu mâinile în şolduri, asigurau confortul mişcărilor bărbatului cărăuş, ca nu cumva să-i scadă apetitul pentru activitate.
Ronţăiau amândouă gumă, probabil să-şi menţină caldă dicţia atunci când numără restul cu voce tare în faţa clientului, sau ca să mai pocnească un balon (de gumă, evident), tot în faţa clientului, care-şi adună prea des măruntul de pe tejghea.
În fine, doamna cu pălărie, prima la rând, arată cu degetul către un baton de salam, aflat la verticală alături de ceilalţi confraţi parizeri. Este rapid şi bine înşfăcat de una dintre femei, care-l poposeşte cu bun antrenament direct într-o pungă-sac, cât să încapă în ea douăzeci de semipreparate.
O altă doamnă urmează la carnaţi, biscuiţi şi pâine trântită, iar ca rest un jelibon, adeziv perfect pentru o proteză dentară.
Domnul din faţa mea este mai modest, cere sortimente mărunte, de pe multe rafturi şi mai ales, lucruri aflate la altitudine, motiv pentru care una dintre dudui oftează şi îngaimă cu volumul unei rugăciuni ceva tot de sfinţi. Mai vrea omul nostru şi o pâine, iar doamna cu sorţ alb la origini devine tare obosită, trântindu-i o franzelă peste banii pregătiţi la schimb.
Afară scârţâit de roţi.
O maşină de-asta de teren, frânează brusc drept la bordura alimentării. Coboară din partea şoferului un tip scund, elegant în felul lui, cu pantofi sport marca piaţa mare şi un costum sportiv cu inscripţia vizibilă şi de pe lună adiads, se pare, la ofertă cu încălţămintea. Intră ca la el acasă direct în faţă şi strigă piţigăiat, ca strâns de nas: nutridiei şi-o pâni! Femeia de la tejghea se execută rapid, iar lacto-barosanu’ lasă o hârtie de cinci lei, fără să mai ceară ceva în schimb. Şi în timp ce se repezea la uşă, colega tejgheriţei chiuie ca la botez, pe vocea I: sî ne trăieşti, patroani!
Domnul din faţă, mască, doamna din spatele meu mută şi surdă, eu statuie, numai cele două animatoare zâmbesc una la alta eliberând ceva silabe amestecate cu baloane de gumă.
Am uitat de timp, de oameni, şi mai ales de ce venisem în prăvălie.
Mi-am tras mai pe urechi şapca, plecând în căutarea (definitivă) a altei aventuri din seria cumpărăturilor domestice.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
duminică, 23 noiembrie 2008
Minunat!
Ce bine că Radio România emite şi în FM. De acum pot asculta Cotele apelor Dunării în stereo.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
miercuri, 19 noiembrie 2008
Hemoglobină plus albastru de metil
Daniela Bartoş este un deputat român în legislatura 1996-2000, ales în judeţul Brăila pe listele partidului PDSR. Aceasta este definiţia pe care o găsim în Enciclopedia liberă Wikipedia, de altfel întreg articolul şi bagajul de informaţii despre doamna cu pricina.
Pe dumneaei am reîntâlnit-o ieri în autobuz, evident, nu în persoană, cred că nu a mai trecut prin oraş de foarte multă vreme, ci imaginea sa. Un bătrân, un pensionar, destul de rapid în mişcări şi cu un zâmbet care trăda bucuria unui dar, împărţea de zor, dintr-o pungă roşie, mici atenţii călătorilor hămesiţi, obosiţi şi cu capul în jos. Şi trecea bătrânelul acesta, cu o mecanică bine unsă, servind câte un carneţel, un pix şi o brichetă, posesorilor de bilet şi abonament. Nu făcea nicio diferenţă, că sunt doamne, domni, nu, la el toate cadourile erau roşii.
Nu l-am refuzat, aş fi fost singurul şi nu e bine să te pui cu majoritatea nici măcar în autobuz, că şi acolo se poate ridica unul de pe locul lui şi să asmută: cine nu e cu noi, înseamnă că e împotriva noastră!
Ajuns acasă, în confortul luminii de monitor, apărat de tastatura luată pe vechea legislatură, mă pun cu degetele la muncă.
1. Pixul. Stimată doamnă deputat, cu pixul vă înţeleg, e o uneală intelectuală, bună oricând trebuie să completăm un rebus, o integramă sau să semnăm o condică de prezenţă ori vreun document de vărsământ. Pixul e mai mult decât o necesitate cotidiană, e un simbol electoral al sudurii dintre partide. Cum vine asta? Vă spun acum că e simplu. Pixul e compus dintr-un suport de culoare (politică) roşie şi are o pastă albastră. Inscripţia PSD+PC de pe el îmi confirmă că am dreptate.
2. Carneţelul. Aici totul este nostalgie. Are dimensiuni de buzunar, probabil că respectă normele europene de notare a informaţiilor culese de pe teren, cu coperţile de aceeaşi culoare cu a siropului de zmeură. Cu litere albe de tipar, îngroşate, scrie ca să fie observat şi de alegătorul-ţintă: BARTOŞ DANIELA DEPUTAT. Va să zică, ce rost are pixul dacă nu-l foloseşti? Şi cum niciun specialist în ale propagandei electorale nu şi-a bătut capul cu integrame, carneţelul roşu, nostalgicul carneţel roşu, doamnă deputat, că sigur vă mai aduceţi aminte de el, astăzi vă reprezintă interesul. Ce-i drept, nu mai are stema R.S.R. pe el şi nici denumirea de CARNET DE MEMBRU, ştanţate cu auriu, dar seamănă. Singura diferenţă e aceea că ăla musai trebuia ştampilat la timp.
3. Bricheta. Păi bine stimată doamnă, de frica unui procentaj slab vă aliaţi şi cu fumătorii? Dumneavoastră care ne-aţi fost un adevărat ministru de va(r)ză al sănătăţii? Cum e doamna Bartoş cu bricheta? Fumaţi, vreţi să ne fumaţi, sau să ne-apucăm noi, ăştia, nefumătorii? Eu cred că până la urmă vreţi să ne-afumaţi, că decât să avem roşu în gât, mai bine pe 30 noiembrie pe ştampilă.
Ce staf de campanie atent, doamnă deputat de Brăila. Dar la un pachet de ţigări roşu, v-aţi gândit? Sunt sigur că da, dar ar fi trebuit să adăugaţi şi inscripţia: Votatul dăunează grav populaţiei!, şi asta nu vă convine, că de...
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
Pe dumneaei am reîntâlnit-o ieri în autobuz, evident, nu în persoană, cred că nu a mai trecut prin oraş de foarte multă vreme, ci imaginea sa. Un bătrân, un pensionar, destul de rapid în mişcări şi cu un zâmbet care trăda bucuria unui dar, împărţea de zor, dintr-o pungă roşie, mici atenţii călătorilor hămesiţi, obosiţi şi cu capul în jos. Şi trecea bătrânelul acesta, cu o mecanică bine unsă, servind câte un carneţel, un pix şi o brichetă, posesorilor de bilet şi abonament. Nu făcea nicio diferenţă, că sunt doamne, domni, nu, la el toate cadourile erau roşii.
Nu l-am refuzat, aş fi fost singurul şi nu e bine să te pui cu majoritatea nici măcar în autobuz, că şi acolo se poate ridica unul de pe locul lui şi să asmută: cine nu e cu noi, înseamnă că e împotriva noastră!
Ajuns acasă, în confortul luminii de monitor, apărat de tastatura luată pe vechea legislatură, mă pun cu degetele la muncă.
1. Pixul. Stimată doamnă deputat, cu pixul vă înţeleg, e o uneală intelectuală, bună oricând trebuie să completăm un rebus, o integramă sau să semnăm o condică de prezenţă ori vreun document de vărsământ. Pixul e mai mult decât o necesitate cotidiană, e un simbol electoral al sudurii dintre partide. Cum vine asta? Vă spun acum că e simplu. Pixul e compus dintr-un suport de culoare (politică) roşie şi are o pastă albastră. Inscripţia PSD+PC de pe el îmi confirmă că am dreptate.
2. Carneţelul. Aici totul este nostalgie. Are dimensiuni de buzunar, probabil că respectă normele europene de notare a informaţiilor culese de pe teren, cu coperţile de aceeaşi culoare cu a siropului de zmeură. Cu litere albe de tipar, îngroşate, scrie ca să fie observat şi de alegătorul-ţintă: BARTOŞ DANIELA DEPUTAT. Va să zică, ce rost are pixul dacă nu-l foloseşti? Şi cum niciun specialist în ale propagandei electorale nu şi-a bătut capul cu integrame, carneţelul roşu, nostalgicul carneţel roşu, doamnă deputat, că sigur vă mai aduceţi aminte de el, astăzi vă reprezintă interesul. Ce-i drept, nu mai are stema R.S.R. pe el şi nici denumirea de CARNET DE MEMBRU, ştanţate cu auriu, dar seamănă. Singura diferenţă e aceea că ăla musai trebuia ştampilat la timp.
3. Bricheta. Păi bine stimată doamnă, de frica unui procentaj slab vă aliaţi şi cu fumătorii? Dumneavoastră care ne-aţi fost un adevărat ministru de va(r)ză al sănătăţii? Cum e doamna Bartoş cu bricheta? Fumaţi, vreţi să ne fumaţi, sau să ne-apucăm noi, ăştia, nefumătorii? Eu cred că până la urmă vreţi să ne-afumaţi, că decât să avem roşu în gât, mai bine pe 30 noiembrie pe ştampilă.
Ce staf de campanie atent, doamnă deputat de Brăila. Dar la un pachet de ţigări roşu, v-aţi gândit? Sunt sigur că da, dar ar fi trebuit să adăugaţi şi inscripţia: Votatul dăunează grav populaţiei!, şi asta nu vă convine, că de...
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
Metafizică
Astazi am vazut un câine şi pentru că era deja şchiop, nu am mai aruncat cu piatra!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
marți, 18 noiembrie 2008
Să râdem (sau să plângem?) cu Mircea Geoană
L-aţi crezut pe domnul Iliescu... V-aţi râs cu gura până la urechi când geniul politic din Olteniţa i-a trântit-o tovărăşeşte ciracului său pesedist: Eşti un prostănac! I-aţi ţinut trena marinarului când a rânjit batjocoritor spunând că Mircea Geoană este un perdant de meserie.
Ei lasă că vă arată acum fostul ministru de externe cu ce se mănâncă social-democraţia şi ce-i poate lui materia cenuşie când vine vorba de politică economică internă. Să-l ascultăm: Analizăm posibilitatea unei amnistii fiscale pe termen limitat pentru a permite celor care doresc să readucă în circuitul cinstit al economiei resursele pe care le-au obţinut poate prin alte mijloace... Aha, nu-i prostănac deloc, nu-i aşa? E chiar sclipitor, iar zicerea lui s-ar putea înscrie, în conştiinţa posesorilor de averi ilicite, ca o veritabilă apoftegmă. Hoţii postdecembrişti pot dormi liniştiţi, şi-au găsit protectorul providenţial: Mircea Geoană.
Ştim cu toţii că trăim într-o democraţie schimonosită, în care doctrinele şi ideologiile politice n-au absolut niciun sens. Astfel, social-democraţia românească, în loc să se erijeze (la modul real, nu populist) în protectoarea şomerilor, pensionarilor, angajaţilor, se constituie într-un grup de interese abjecte care să servească exclusiv milardarilor de carton. Se ajunge astfel la situaţia absolut incredibilă în care un Radu Mazăre nu mai vede electoratul din lanul cu fotomodele, Adrian Năstase abia mai respiră de sub mormanul cu Rembrandt, Van Gogh şi Ciucurencu, iar un Corneliu Iacubov îşi face freza în curentul iscat de elicopterul personal cu care decolează spre afaceri care vor duce România pe cele mai înalte culmi ale bunăstării. Cred că, dacă tovarăşul Marx ar avea ştiinţă despre ce urmaşi într-ale socialismului a lăsat în spaţiul carpatin, s-ar îmbăta crunt, să uite că pe lumea asta sunt lucruri mai rele decât exploatarea omului de către om.
Nu ştiu dacă la ora când vor fi publicate aceste rânduri electoratul va fi taxat ieşirea neinspirată a fruntaşului pesedist şi nici nu ştiu dacă mai contează prea mult acest lucru. Pentru că a-i sancţiona pe stângişti, înseamnă a le da credit celor de dreapta. Mă întreb însă: care dreapta?? Păi bine, ne rămâne votul în alb, nu?... Ei, şi?
Dan BISTRICEAN
Ei lasă că vă arată acum fostul ministru de externe cu ce se mănâncă social-democraţia şi ce-i poate lui materia cenuşie când vine vorba de politică economică internă. Să-l ascultăm: Analizăm posibilitatea unei amnistii fiscale pe termen limitat pentru a permite celor care doresc să readucă în circuitul cinstit al economiei resursele pe care le-au obţinut poate prin alte mijloace... Aha, nu-i prostănac deloc, nu-i aşa? E chiar sclipitor, iar zicerea lui s-ar putea înscrie, în conştiinţa posesorilor de averi ilicite, ca o veritabilă apoftegmă. Hoţii postdecembrişti pot dormi liniştiţi, şi-au găsit protectorul providenţial: Mircea Geoană.
Ştim cu toţii că trăim într-o democraţie schimonosită, în care doctrinele şi ideologiile politice n-au absolut niciun sens. Astfel, social-democraţia românească, în loc să se erijeze (la modul real, nu populist) în protectoarea şomerilor, pensionarilor, angajaţilor, se constituie într-un grup de interese abjecte care să servească exclusiv milardarilor de carton. Se ajunge astfel la situaţia absolut incredibilă în care un Radu Mazăre nu mai vede electoratul din lanul cu fotomodele, Adrian Năstase abia mai respiră de sub mormanul cu Rembrandt, Van Gogh şi Ciucurencu, iar un Corneliu Iacubov îşi face freza în curentul iscat de elicopterul personal cu care decolează spre afaceri care vor duce România pe cele mai înalte culmi ale bunăstării. Cred că, dacă tovarăşul Marx ar avea ştiinţă despre ce urmaşi într-ale socialismului a lăsat în spaţiul carpatin, s-ar îmbăta crunt, să uite că pe lumea asta sunt lucruri mai rele decât exploatarea omului de către om.
Nu ştiu dacă la ora când vor fi publicate aceste rânduri electoratul va fi taxat ieşirea neinspirată a fruntaşului pesedist şi nici nu ştiu dacă mai contează prea mult acest lucru. Pentru că a-i sancţiona pe stângişti, înseamnă a le da credit celor de dreapta. Mă întreb însă: care dreapta?? Păi bine, ne rămâne votul în alb, nu?... Ei, şi?
Dan BISTRICEAN
Vă salut, doamnă profesor!
Nu pot să spun că am mai avut ocazia, dar dacă vremurile sindicaliste din ziua de azi mi-au năpădit nostalgii cu numere matricole cusute pe umărul uniformei, nu voi ezita să continui. Lucrez la stat, iar limba română scrisă şi vorbită este un examen dificil chiar şi la vârsta aceasta pentru mulţi dintre cei de deaspra mea. Cum nu-mi permit meditatori mi-am îngăduit să vă răpesc din timp şi să vă rog să găsim un subiect comun. Prefer cu versurile; nu am talentul de a le potrivi în aşa fel încât să construiesc un triolet, o terţină, sau un haiku măcar, dar mi-ar plăcea un indris, că tot e în vogă forma asta fixă. I-am urât pe Eminescu şi Arghezi, pentru că de fiecare dată îmi picau la lucrările de control şi teze, iar dumneavoastră mă trânteaţi rău de tot, motivând că dacă ar fi fost un alt poet, să zicem Alecsandri, luam nota 4, dar pentru Arghezi şi mai ales, Eminescu, 2 îmi este răsplata. N-am rămas corigent, cu toate că eram pe-aproape, doar proza m-a salvat şi nu aia a mea din compunerile cu propoziţii de post cu subiect, predicat şi atât, ci proza clasicilor. Şi că veni vorba de poezie, mi-aduc aminte de Vasile Voiculescu, cu Dragostea e unica vecie dată nouă, dar o las pentru altă doamnă profesor, mai din generaţia asta. Vă apreciez pentru faptul că nu mi-aţi dat voie să-mi cobor limbajul, dar nici să-l înalţ dincolo de zidul secerei şi ciocanului. Cât despre construcţiile mele narative din ziua de azi, îmi cer scuze, dar s-ar putea să mai găsiţi greşeli, că de, scriu la lumina monitorului pe tastatură neagră, iar dacă m-aş uita înapoi, cu siguranţă şterg jumătate din text. Spontaneitatea are şi revers - încerc să mă scuz - nu de alta, dar n-aş vrea ca în faţa cadrului didactic - ce sunteţi şi acum - să repet greşelile ortografice subliniate cu roşu. În privinţa maturităţii - trebuia de la capăt fraza asta, nu? - sunt multe de spus: unii au 36 de ani şi scriu ca la 63, dar marea majoritate, chiar dacă au 36 de ani, scriu ca la 9, când, probabil, ar avea primul contact major cu gramatica limbii materne. Iar o notă slabă, dar decât să mă prindeţi, mai bine să recunosc din start. Spuneţi-mi dacă mai aveţi poza aceea în care eram toată clasa, la sfârşit de ciclu liceal, cu dumneavoastră în mijlocul atâtor cravate de U.T.C.-işti. Zâmbiţi, nu? Tăriceanu în niciun caz când vine vorba de retribuţia altor mii ca dumneavoastră. Ştiu, am greşit, mă îndrept deja spre colţul pisicii. Nu ştiu acum dacă se mai practică, dar pe vremea mea - ca tare bătrân sunt - asta era o mare dezonoare facută elevului în faţa clasei. Dar pe atunci doamna de la catedră era mai înaltă şi cu tonul vocii şi cu stiloul pe nota la purtare, iar limba română nu era infectată cu mircicărtăreşti ca acum. Vă mai aduceţi aminte de teatrul de păpuşi, unde mergeam în clasa a XII-a, obligaţi să cumpărăm bilete, şi acolo nişte oameni mari se dădeau în spectacol în adevăratul sens al cuvântului, copilărindu-se până peste poate? Partea filosofică e că eu plecam mult mai plin de învăţăminte, în timp ce ei, păpuşarii, tot copii rămâneau. Mi-am adus aminte de toate astea pentru că azi, îmi trec prin mână texte măreţe, scrise de oameni mult mai măiaştri decât orice personaj ispirescian. Şi îmi pare bine că v-am fost elev, nu tocmai elevul pe care l-aţi fi vrut, dar pe-aproape. Şi vă mulţumesc. A, apropo, daţi-mi o carte de vizită să le-o dau şi ăstora...
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
sâmbătă, 15 noiembrie 2008
Că de, eşti femeie...
În viaţă dai peste fel de fel de oameni. Unii vor să facă fapte bune, iar alţii să le primească. O parte sunt îmbrăcaţi, alţii, aşa cum erau şi acum o lună. Cei îmbrăcaţi merg, circulă, iar cei amărâţi, jos, cerşind. De câte ori nu ni se întâmplă să vedem acest decor...
Drumul până la destinaţie trece printr-o zonă comercială. Cumperi un ziar local, aşa, ca să faci impresie şi revista preferată, de trei ori mai scumpă ca ziarul. Afară e frig şi paşii îţi sunt repezi, iar mâna dreaptă stă să închidă gulerul scurtei, protejându-ţi gâtul. Pe drum, vizavi, e biserica, mare, impunătoare şi pentru că mâna dreaptă refuză să te asculte, nu te mai închini. Procesul de conştiinţă se converteşte rapid într-un gând de binefacere, de pomană către primul sărman apărut în cale.
Mergând cu nasul aproape îngheţat şi cu ochii întredeschişi din cauza înteţirii vântului, întâlneşti în cele din urmă şi un cersetor. Umbli prin buzunare şi pipăi un mărunţis, probabil monedele rămase de la revistă. Cu mişcări aproape mecanice îi arunci bănuţii şi-n minte te simţi iertată în faţa lui Dumnezeu de ultimul păcat de care-ţi mai aduci aminte, că de, eşti femeie. Radiezi, fapta bună a fost înregistrată de ceilaţi trecători, o parte îţi vor urma gestul, iar ceilalţi vor spune că te dau banii afară din casă, chiar dacă nu este aşa. După nu ştiu câţi pasi treci prin faţa unei vitrine şi intri în magazin pentru că de, eşti femeie, te trage aţa. Rafturile toate îţi iau privirea dar tu te uiţi doar la acelea la care-ţi dau voie cifrele preţurilor. Priveşti în stânga, apoi în dreapta, pe sus, pe jos şi până la urmă ochii insistă pe o posetă, că de, de-aia eşti femeie. Primul argument în favoarea achiziţiei se referă la faptul că nu poţi merge tot timpul cu mâinile în buzunare ca bărbaţii, ca unii bărbaţi. Deschizi portofelul, faci rapid o interogare de sold şi-i întinzi banii vânzătoarei care-şi antrenează muşchii faciali cu o gumă. Priveşti în gol la colegele care te vor invidia pentru achiziţie, că de, eşti femeie, iar lucrurile noi sunt sesizabile. Ce vei cocheta cu ele pe seama acestui accesoriu indispensabil vieţii feminine. Poate ai mai sta aşa pe gânduri şi un ceas, dar vânzătoarea insistă fluturându-ţi bancnotele, că mai trebuie să scoţi încă 5 bani pentru a acoperi preţul afişat. Începi din nou o vizită prin buzunare, te cauti, respiri greu, insişti, îţi tremură mâinile, dar nu găseşti soluţii. Dai să-ţi pregăteşti o scuză, măcar de politeţe, să nu creadă duduiţa că o iei peste picior, încerci să mai tragi de timp, să pară că e o chestiune de timp până găseşti măruntul, când, în spatele tău, apare ca din senin cerşetorul, cu palma sa murdară în care străluceşte moneda de 5 bani. Adio cu iertatul păcatului, că de, eşti femeie!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
Drumul până la destinaţie trece printr-o zonă comercială. Cumperi un ziar local, aşa, ca să faci impresie şi revista preferată, de trei ori mai scumpă ca ziarul. Afară e frig şi paşii îţi sunt repezi, iar mâna dreaptă stă să închidă gulerul scurtei, protejându-ţi gâtul. Pe drum, vizavi, e biserica, mare, impunătoare şi pentru că mâna dreaptă refuză să te asculte, nu te mai închini. Procesul de conştiinţă se converteşte rapid într-un gând de binefacere, de pomană către primul sărman apărut în cale.
Mergând cu nasul aproape îngheţat şi cu ochii întredeschişi din cauza înteţirii vântului, întâlneşti în cele din urmă şi un cersetor. Umbli prin buzunare şi pipăi un mărunţis, probabil monedele rămase de la revistă. Cu mişcări aproape mecanice îi arunci bănuţii şi-n minte te simţi iertată în faţa lui Dumnezeu de ultimul păcat de care-ţi mai aduci aminte, că de, eşti femeie. Radiezi, fapta bună a fost înregistrată de ceilaţi trecători, o parte îţi vor urma gestul, iar ceilalţi vor spune că te dau banii afară din casă, chiar dacă nu este aşa. După nu ştiu câţi pasi treci prin faţa unei vitrine şi intri în magazin pentru că de, eşti femeie, te trage aţa. Rafturile toate îţi iau privirea dar tu te uiţi doar la acelea la care-ţi dau voie cifrele preţurilor. Priveşti în stânga, apoi în dreapta, pe sus, pe jos şi până la urmă ochii insistă pe o posetă, că de, de-aia eşti femeie. Primul argument în favoarea achiziţiei se referă la faptul că nu poţi merge tot timpul cu mâinile în buzunare ca bărbaţii, ca unii bărbaţi. Deschizi portofelul, faci rapid o interogare de sold şi-i întinzi banii vânzătoarei care-şi antrenează muşchii faciali cu o gumă. Priveşti în gol la colegele care te vor invidia pentru achiziţie, că de, eşti femeie, iar lucrurile noi sunt sesizabile. Ce vei cocheta cu ele pe seama acestui accesoriu indispensabil vieţii feminine. Poate ai mai sta aşa pe gânduri şi un ceas, dar vânzătoarea insistă fluturându-ţi bancnotele, că mai trebuie să scoţi încă 5 bani pentru a acoperi preţul afişat. Începi din nou o vizită prin buzunare, te cauti, respiri greu, insişti, îţi tremură mâinile, dar nu găseşti soluţii. Dai să-ţi pregăteşti o scuză, măcar de politeţe, să nu creadă duduiţa că o iei peste picior, încerci să mai tragi de timp, să pară că e o chestiune de timp până găseşti măruntul, când, în spatele tău, apare ca din senin cerşetorul, cu palma sa murdară în care străluceşte moneda de 5 bani. Adio cu iertatul păcatului, că de, eşti femeie!
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
vineri, 14 noiembrie 2008
Presa de dimineaţă
Ştiri deosebite ne invadează de dimineaţă spaţiul monoton din faţa ochilor obosiţi de somnul crizei mondiale, trecută prin aroma cafelei care tocmai a dat în foc. Aflăm de şpăgi noi date inspectorilor la Primăria Capitalei, de ieftinirile autoturismelor, de mezatul unor vilişoare de prin Pipera şi de alte atâtea câte pot încăpea pe foaia de ziar, numai publicitatea să nu fie deranjată. Ţi-e greu să rămâi comod şi reflexiv cafeaua se varsă pe pantaloni, direct în poală. E clar, ai deschis ziarul la pagina cu mondenităţi. O femeiuşcă goală puşcă îşi aruncă privirea direct către locul unde ţi-ai vărsat lichidul, de parcă ar vrea să te ajute… în vreun fel… adică în felul ei...
Mondenitatea salvează astfel starea de spirit a românului care pleacă la serviciu (gata pătat) şi cu gândul că a găsit şi primul subiect de discuţie cu colegii: „băăă, ai văzut-o p’asta de la pagina 5?”, după care răsfoitul paginilor de ziar se desfăşoară în mod rapid. Un oftat de admiraţie umple încăperea unde mai sunt şi câteva colege, evident, deloc deranjate de amănuntele care izvorăsc pe buzele masculine. Şi pentru că gusturile nu se discută, doar se dezvoltă, sunt chemaţi şi alţi curioşi de prin birouri. Discuţiile capătă la un moment dat o cale părtinitoare; se formează două cete: unii susţin că fata este minoră, alţii că nu. Serii de cafele aburesc pe mesele pline de documente şi tastaturi, în timp ce „armăsarii” se întrec în polemici de tipul „daca-aş fi cu asta o seară”…
Este de acum ora prânzului şi toţi muncesc pe rupte, domnii cu cravatele descheiate pe jumătate şi cu manşetele întoarse până la cot, iar doamnele zgâriind literele şi cifrele butoanelor. Cafeaua nu mai este decât o amintire din cauza zaţului brazilian aluvionar, depus la refluxul sorbului gâtlejelor însetate.
Pe marginea biroului, ziarul, într-o rână, cu pagina de titlu privind către furnirul mobilierului. Nu se vede decât un şapou, scris cu litere normale: „O mică parte din românii care muncesc în Spania se întorc de sărbători”, alături de o poză „fără sâni goi”.
Cred că se lasă seara, o seară de gânduri care prevesteşte o noapte mai ceva ca la solstiţiul de iarnă.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
Mondenitatea salvează astfel starea de spirit a românului care pleacă la serviciu (gata pătat) şi cu gândul că a găsit şi primul subiect de discuţie cu colegii: „băăă, ai văzut-o p’asta de la pagina 5?”, după care răsfoitul paginilor de ziar se desfăşoară în mod rapid. Un oftat de admiraţie umple încăperea unde mai sunt şi câteva colege, evident, deloc deranjate de amănuntele care izvorăsc pe buzele masculine. Şi pentru că gusturile nu se discută, doar se dezvoltă, sunt chemaţi şi alţi curioşi de prin birouri. Discuţiile capătă la un moment dat o cale părtinitoare; se formează două cete: unii susţin că fata este minoră, alţii că nu. Serii de cafele aburesc pe mesele pline de documente şi tastaturi, în timp ce „armăsarii” se întrec în polemici de tipul „daca-aş fi cu asta o seară”…
Este de acum ora prânzului şi toţi muncesc pe rupte, domnii cu cravatele descheiate pe jumătate şi cu manşetele întoarse până la cot, iar doamnele zgâriind literele şi cifrele butoanelor. Cafeaua nu mai este decât o amintire din cauza zaţului brazilian aluvionar, depus la refluxul sorbului gâtlejelor însetate.
Pe marginea biroului, ziarul, într-o rână, cu pagina de titlu privind către furnirul mobilierului. Nu se vede decât un şapou, scris cu litere normale: „O mică parte din românii care muncesc în Spania se întorc de sărbători”, alături de o poză „fără sâni goi”.
Cred că se lasă seara, o seară de gânduri care prevesteşte o noapte mai ceva ca la solstiţiul de iarnă.
Cătălin Nicolae MOLDOVEANU
Abonați-vă la:
Postări (Atom)